Întrebaţi fiind ce înţeleg prin pierderea de vreme, elevii dau dintre cele mai neaşteptate răspunsuri: când stăm prea mult pe reţelele de socializare, când nu facem nimic, când începem ceva, apoi renunţăm, pentru a continua altceva, care este urmat de cu totul altceva şi aşa mai departe. Oricum, se desprinde ideea că activitatea nu este orientată spre un scop clar, că acţiunile nu se desfăşoară după un plan, că la sfârşit nu se poate conchide o finalitate. Mai este sugerat că, deşi aşa ceva nu este de dorit, totuşi se întâmplă. Iar dacă are loc, asta este. Nu suntem roboţi, inevitabil se mai strecoară şi timpi morţi. Dar ce efecte produc astfel de situaţii?
Unul dintre efectele imediate se poate recunoaşte prin modul în care reacţionează unii dintre părinţi, care îl abordează pe un ton de reproş ca fiind un subiect delicat. Uitând parcă faptul că şi ei au fost copii, vor ca, încă de la o vârstă fragedă, copiii lor să fie organizaţi, disciplinaţi, orientaţi corect către activităţi făcând ierarhii valorice semnificative pentru dezvoltarea lor personală şi profesională. Vor deci, în mod explicit, copiii să nu piardă vremea, pentru că ei ştiu, din experienţa de viaţă acumulată deja, că acest fapt va avea efecte nedorite. Să nu piardă vremea acasă, dar mai ales la şcoală. Unii dintre părinţi înghesuie pe agenda copiilor lor multe activităţi, după programul de şcoală, copilul merge la un sport, învaţă o limbă străină, îşi dezvoltă abilităţile într-o artă sau alta. Timpul este înregimentat strict, copilul aleargă între activităţi. Apoi mai sunt aşteptările care decurg din poziţionarea severă pe cerinţa de a putea performa negreşit în carieră: sunt selectate activităţile educative, care vor avea impact pe termen lung în viaţa copilului. În cazuri extreme, se poate ajunge până acolo când părintele grijuliu adresează reproşuri explicite profesorului diriginte, în raport cu modul în care se desfăşoară ora la clasă la o disciplină sau alta. Este cunoscută în folclorul şcolar expresia: la ora cutare nu facem mai nimic, pierdem timpul. Calitatea actului educaţional este pusă sub semnul întrebării, pedagogia este suspendată, pare că oricine se pricepe la cum să se desfăşoare mai eficient un act didactic.
Oricum ar sta însă lucrurile, schema explicativă este una în care se identifică o cauză externă, singura vinovată pentru faptul că elevul pierde timpul. Internetul, cu posibilităţile lui nesfârşite de informare şi divertisment, adulţii, care nu îi orientează corespunzător pe copii, pentru ceea ce este cu adevărat relevant pentru a avea succes în viaţă. Elevul inocent pică într-o astfel de capcană a pierderii de vreme, iar mai târziu decontează consecinţele. Sunt elevi care se scuză atunci când au de pregătit un examen, spunând că nu au exerciţiul de a munci, că, în anii anteriori şcolari, nu au depus un efort consistent, că nu rezistă la suprasolicitare etc. Explicaţia este aceea că, atunci când timpul nu mai poate fi pierdut, faptul că a existat o obişnuinţă în a-l pierde blochează capacitatea de implicare în prezent.
Timpul de muncă, dedicat învăţării şi timpul liber – timpul pentru ceea ce este impus ca fiind necesar şi timpul în care alegerea personală primează sunt greu de armonizat de la o etapă la alta a vieţii.
Pierderea de vreme mai are şi alte înţelesuri.
În psihologia socială este cunoscut Efectul Ringelmann (după numele profesorului francez Max Ringelmann) sau lenea socială, prin care se evidenţiază faptul că, atunci când trebuie să desfăşoare o activitate într-un grup, dar contribuţia individuală nu poate fi remarcată, fiecare participant este mai degrabă tentat să considere că a depune un efort susţinut este o pierdere de vreme. De aici rezultă că este mai convenabil pentru acesta, în spiritul raţional al consumului eficient de resurse, mai exact al economiei de energie, timp etc., să depună un efort mai mic. Nu la fel stau lucrurile şi atunci când individul are de rezolvat o sarcină de lucru singur. Pentru că toată responsabilitatea îi revine, individul este mult mai implicat în ceea ce face şi, ca atare, performează mai cu sârg. Problema pe care profesorii o ştiu prea bine, din experienţa didactică acumulată, dând sarcini de lucru pe grupe, pe care şi elevii au identificat-o, atunci când realizează proiecte în echipă, este produsă de dificultatea de a recunoaşte aportul personal, de a măsura cumva efortul individual. Interesant este că, de data aceasta, individul care se află în situaţia de a se consacra unei activităţi se reţine cu bună ştiinţă pentru că în prealabil a făcut o evaluare a stării de fapt şi a beneficiilor care îi revin concluzionând că nu merită eforul să se spetească muncind, cum se spune. Deci, cam cât este cazul să mă străduiesc într-o sarcină de lucru? În mod proporţional cu beneficiile pe care mi le poate aduce – pare un răspuns rezonabil. Într-o raportare transparentă, simplificator mecanică, uneori câte un elev întreabă: dacă îmi fac tema bine, iau şi notă? Dacă particip la proiect, primesc diplomă? În cazul în care profesorul nu este dispus, sau, pur şi simplu, nu are cum să ofere recompense la schimb, se poate trezi că elevul centrat pe obţinerea de rezultate imediate fie nu îşi mai face temele, fie se duce spre alte proiecte, coordonate de alţi profesori, unde motivarea este imediată şi fără echivoc.
Pentru orice om este justificată aşteptarea să vrea să îi fie recunoscute meritele, să primească feedback de întărire pentru acţiunile sale. Aceasta are legătură cu eficienţa muncii, dar şi cu consolidarea respectului de sine. Cum să ai o bună imagine de sine când ceea ce ai realizat se diluează într-un amalgam comun, în care nu se ştie exact cine a contribuit semnificativ şi cine doar a mers în trenă?
Pare că suntem intransigenţi cu situaţiile în care suntem păcăliţi că facem ceva, dar timpul şi eforul nostru nu sunt valorificate în beneficiul propriu, ci, poate cel mult, într-un beneficiu presupus comun, sau chiar doar al unora, de exemplu al şefilor ierarhici, care semnează în numele echipei proiectul, dar suntem îngăduitori cu timpul pe care îl pierdem fiindcă aşa am decis noi.
Ideea de pierdere are o încărcătură negativă indiscutabilă. Cine ar vrea să piardă ceva?
Dar dacă reuşim să conştientizăm cu adevărat valoarea a ceea ce pierdem, lucrurile devin mai consistente. Mai mult, în cazul timpului, pierderea este irecuperabilă, o oră care a trecut a trecut definitiv. Ea nu poate fi compensată cu faptul că inevitabil mai avem încă alte ore la dispoziţie. Presiunea de a marca atingerea scopurilor, de a avea realizările pe care le-am intenţionat este din ce în ce mai mare pe măsură ce ne maturizăm, ce îmbătrânim.
Pentru că, nu este aşa, într-o existenţă finită nu este vreme de pierdut.
Prof. dr. Cristina STEFAN,
Colegiul National Spiru Haret, Bucuresti