Jocurile Olimpice de la Rio ar fi normal să constituie o temă de interes cuprinzător pentru mediul educațional. Conexiunile dintre olimpism, școală, învățătură, creștere și educare sunt multiple, iar exploatarea lor nu poate fi decât benefică. Ansamblul rezultatelor (în general, slabe) determină și în actuala perioadă de trecere dintr-un ciclu olimpic în altul invocarea ca strin­gentă a necesității legăturii dintre școala româ­nească și prezența românească la Jocurile Olimpice. Din nefericire, prilejul se dovedește bun mai ales pentru reactivarea unor șabloane: copiii de azi nu mai fac mișcare, sunt copleșiți de computer și de examene, profesorii nu sunt motivați să-i mobili­zeze la activitate fizică pe toți și să-i selecteze pe cei promițători, trebuie pornit de jos, e nevoie de peda­g­ogie, de metode moderne, de răbdare, de lucru în perspectivă. Într-un cuvânt, adecvată temei, este reafirmată ideea că pentru educație și dezvoltare, investiția se face răbdător, consecvent, pe termen lung. Simultan și contradictoriu, în iureșul ideatic apare și cerința rezultatului imediat, a situării în top, apelul insistent în acest scop fiind la anga­jamente din exterior: învățători (antrenori, psihopedagogi ­stră­ini) și învățăcei (sportivi natu­ra­li­zați). Sub acest aspect, educarea și creșterea suferă. Copiii, oameni în formare, învață că îndeplinirea unor prevederi juridice (în regim de ur­gență) și simpla eliberare a unui certificat pot să țină loc de acu­mu­lare și de trăire care să întărească un sentiment. Or, lipsa de acumulare și de trăire e cea care de ceva ani îi face pe copii tot mai rari în activitatea sportivă organizată, ca bază de selecție pentru performanță, nu ni­velul profe­sorilor și dotările precare. Tot cu șablon, se vor­bește despre lipsa modelelor și sunt puse în contrast nume de clasici ai performanței și nume de azi (mai ales din fotbal) cu faptele lor rele. Însă nu pentru că nu au pe cineva demn de urmat copiii nu mai merg în săli și pe sta­dioane. Nadia, Năstase, Marcel Răducanu declanșaseră emulație nu prin exemple de purtare, ci prin ceea ce arătau din „meseria” lor și prin cum erau arătați prac­ti­când-o. În paralel cu meciul de la televizor, copiii aveau pro­priile meciuri, pe care le încingeau cu scopul de a face și ei ce vedeau și cum vedeau că fac cei adevărați. Scenariul lor imitativ era inte­grator. În stradă, pe coridor în recreații, în curtea școlii ori, după caz, în casă, pe covor, ei își luau nume și făceau „ca…”, în timp ce la fel de preocupați erau să reproducă vorbele, comentariile, strigătele pe care le auzeau. Un singur copil ba alterna, ba suprapunea interpretarea unei diversități de roluri: el dribla, el se apăra, dicta penalty, striga goool sau, după caz, servea, se rostogolea, scanda ca tribuna. Într-un cuvânt, se identifica. Nu se credea acolo, ci voia să fie de-acolo, să ajungă, așa că pasul următor era mersul acolo, ca să fie, să facă și el de-adevăratelea. Performerul de azi nu-i mai apare copilului plenar în exercițiul funcțiunii. Exercițiul ca atare nu mai rezultă a fi rațiune a efortului, a încurajării, a însuflețirii, ci mijloc de parvenire la câștig material, la imagine, la a fi „tare de tot”. Despre performerul de azi, copilul află lucruri colaterale (cât costă, cât a câștigat, ce mașină „și-a tras”), pe campion îl vede-n poze cu vreo „focoasă” și, în general, medaliații îi sunt arătați, descriși, povestiți copilului într-un stil dezumanizat, contabilicesc, presărat cu decupaje din fraze poreclite declarații (la plecare, la sosire, „după tragerea la sorți”).
Concret, despre Jocurile Olimpice actuale, cine ar vrea să și le ia ca exemplu află mai ales că au însemnat un prilej de multiple nemulțumiri, de la sifonul lipsă sub chiuvetă la mesajul de încurajare al unei sportive către o alta. Educația pe care o transmit scoaterea de la locul lui a accidentalului și recursul la fragmentare e proastă în sine și dăunătoare în timp. Provoacă aceeași inaderență la sport ca inaderența la literatură dată de „evaluarea” înțelegerii unei „opere” în funcție de putința îndrugării a ceva prefabricat despre eul liric sau incipit. De asemenea, creșterea în spirit năzuros primește ­recon­firmare că dă bine. Ca dovadă, participarea olimpică din poziția de elev (performanță în sine, accentuată prin rezultatul din concursul olimpic) e asociată verbal cu acuzațiile învățate despre condițiile de la noi, oamenii depășiți și metodele lor învechite, totul învelit în corectitudinea sublinierii dorinței de respectare a parcursului școlar până la prima oportunitate de plecare acolo unde „valorile sunt respectate”. Ce-i drept, se aude și raționalitatea, tot din poziție de adolescent olimpic, în sensul folosirii actualei participări ca învățătură pentru viitor.
Proastă educație rezultă și din deturnarea detaliului. Curg ațe și ies vopsele din echipament, încât pare „de la ajutoare”? Dar chiar e din acelea: culori standard, însăilate, nu lucrate, livrate la kilogram, nu la bucată, cumpărătorul rămânând să le „personalizeze”. Insis­tându-se pe contrafacere, rupere etc., e ignorată esența: acest echipa­ment anulează identitatea.
Dincolo de neplăceri incontestabile, Jocurile Olimpice 2016 oferă câteva lecții cu învățăminte valorificabile în școală. Cea mai mare este despre colegialitate: medaliile noastre sunt preponderent în probe de echipă (de la doi la nouă componenți). Apoi este lecția perseverenței: niciun medaliat sau clasat în prejmă de-ai noștri nu a exclus prezența la ediția viitoare. Și mai sunt lecțiile pe care medaliații și alți merituoși (puțini, câți sunt) e nevoie să le țină în școli; lecții ca atare, în specialitate și lecții de(spre) încredere și voință, lecții din viață, contrapondere la lecțiile „motivaționale” livrate iluzoriu.
Florin ANTONESCU