Asocierea educaţiei şi a modernizării pare un fapt firesc, acceptăm că educaţia este un factor de modernizare; nu putem gândi modernitatea în afara progresului educaţional. Altfel spus, dacă este să descriem modernizarea, atunci ne vom referi, cu siguranţă, mai întâi la educaţie, apoi la alte dimensiuni cum ar fi urbanizarea, industrializarea, tehnologizarea etc.
Modernizarea este un sistem complex al dezvoltării, care antre­nează în principial toate componentele vieţii sociale. Dacă lucrurile se desfăşoară astfel, societatea respectivă poate fi considerată într-un deplin proces de schimbare.
Totuşi, sunt cazuri când am spera ca unele aspecte să se moder­nizeze, iar altele, cele pe care, eventual, le considerăm dezirabile într-un
context dat, să rămână neschimbate. De pildă, am dori ca accesul la informaţie să fie foarte bun, vehicularea acesteia să se realizeze facil, dar, în acelaşi timp, elevii să nu devină nerăbdători, să aibă o bună putere de concentrare şi o memorie exersată.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, schimbarea, mai ales dacă are un ritm susţinut, este resimţită drept obositoare, impunând un efort de adaptare din ce în ce mai mare. Aşa se face că aspecte contradictorii, de tipul celor semnalate de Caragiale în Scrisoarea pierdută – în care personajul Farfuridi spunea: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe acolo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu putem ieşi… Am
zis!“ – par destul de aproape de viaţa reală şi în societatea contem­porană. Receptarea schimbărilor în mod subiectiv, personal, indivi­dual şi realizarea efectivă a acestora la nivel macrosocial sunt însă planuri diferite ale discuţiei. Totuşi, frământări legate de schimbări sociale, care au loc într-un mod vizibil sau mai subtil, avem fiecare dintre noi.
Acceptăm, de pildă, că între modelele de dezvoltare tradiţionale şi moderne este de la sine înţeles că societatea, inclusiv cea românească, se va îndrepta spre modernitate. Cum însă decalajul între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate este de domeniul evidenţei din punct de vedere economic, varianta probabilă de progres rămâne aceea a uneia de principiu. Ideea unor schimbări parţiale se susţine în cazul în care modernizarea este doar una tendenţială. Conceptul l-am întâlnit în lucrarea domnului profesor Constantin Schifirneţ, Modernitatea tendenţială, Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii (apărută în anul 2016, la Editura Tritonic). Prin modernitate tendenţială, autorul înţelege „o distanţă între modernizarea clasică (occidentală) şi modernizarea realizată ca urmare a diferenţei de viteză dintre dimensiunea economică a modernităţii şi dimensiunea ei culturală, politică şi intelectuală“ (p. 94). De aici decurge că în plan cultural există şanse mai bune ca modernizarea unei societăţi, cum este cea românească, să se realizeze într-un ritm diferit decât modernizarea în plan economic.
Nuanţând semnificaţia conceptului, este bine să reţinem că: „Această modernitate este mai mult o aspiraţie, un obiectiv de atins, dar care nu poate fi realizat pe deplin“ (p.158).
Înţelegem că modernizarea, înainte de a fi o caracteristică a vieţii concrete, este o proiecţie către viitor, o deschidere spre ceea ce societatea consideră dezirabil să devină. Aşa cum scria Lucian Blaga, o trăire în timpul havuz, un orizont care are darul „să înalţe necontenit nivelul existenţei“. Viitorul este corelat cu speranţa unei posibile stări de mai bine. Atât de mare este aşteptarea ca viitorul să aducă împlinirea celor proiectate, încât dacă se întâmplă ca evenimentele să nu cunoască ritmul dorit sau să întâmpine dificultăţi, stagnări etc., dezamăgirea este pe măsură.
Deşi „Dezvoltarea economică este asociată cu schimbarea în sistemul de valori: de la norme şi valori absolute către valori cum sunt raţionalul, toleranţa, încrederea şi participarea“ (p. 41), totuşi este posibil ca modernitatea să fie cunoscută într-o societate diferenţiat, cu o anumită relativitate, mai degrabă asemenea unui scop proiectat, un ţel pe care societatea într-un fel sau altul tinde să-l atingă. Cum toate societăţile dispun de un potenţial de schimbare, dar şi de unul de rezistenţă la schimbare, cum echilibrul social se vrea să fie păstrat între discontinuitate şi continuitate, între nou şi vechi, consecinţele pentru un anume moment prezent pot fi din cele mai diverse.
Dar, acceptând că „Modernizarea generează modernitate în măsura în care duce necondiţionat la transformări profunde în toate componentele unei societăţi şi în gândirea şi în comportamentele indivizilor“ (p. 50), privind educaţia, ce putem spune? Cum este influenţat acest domeniu de modernizarea tendenţială a societăţii în ansamblul său?
Dacă răspunsul ar putea ţine de opţiunea personală, desigur, noi, cei care lucrăm în învăţământ, am susţine că educaţia ar fi de dorit să fie una deplină, iar nu doar una tendenţială.
Modernizarea în educaţie nu va fi abordată în mod simplificator, ca o constatare reducţionistă privind dotarea şcolilor cu table inteligente, calculatoare, laboratoare echipate corespunzător. Nu înseamnă nici măcar utilizarea metodelor moderne de predare-învăţare sau aplicarea adecvată a pedagogiei cognitiv-constructiviste. Un coleg optimist ar putea să considere că modernitatea ar fi bine să fie observată privind abilitatea şi eficienţa probate în desfăşurarea relaţiilor interumane, calitatea şi adaptabilitatea acestora, dinamica mentalităţilor, concordanţa educaţiei cu viaţa de fiecare zi, dar şi consecvenţa acesteia cu valorile perene ale culturii.
Un coleg pesimist este posibil să insiste că, în societate, intercon­diţionările sunt de un nivel semnificativ de complexitate, rămânerea în urmă a unei ţări faţă de altele sub un aspect sau altul va determina efecte de întârziere şi asupra sistemului de învăţământ, cu atât mai mult cu cât acesta este foarte sensibil la restricţiile produse de contextul social general. Dacă modernitatea la nivel macrosocial este una tendenţială, atunci modernitatea sistemului de învăţământ cum poate să fie?
Întrebarea privind cum se va realiza un învăţământ modern poate fi considerată una la care nu doar decidenţii politici caută soluţii, ci şi toţi cei care o receptează drept o întrebare în logica problemelor de serviciu.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional „Spiru Haret“, Bucureşti