Din experiența didactică știm că orice om este mai binevoitor să realizeze un lucru atunci când este alegerea lui de a o face. Mai știm, de pildă, că temele pentru acasă impuse pot crea frustrări, dezvoltă câteodată o anumită rezistență comporta­mentală din partea elevilor. Mulți dintre aceștia se implică mai degrabă într-un proiect decât să rezolve o serie de exerciții dintr-o culegere dată, chiar dacă prin contribuția la realizarea proiectului ar aloca mai mult timp și mai multe resurse personale. Încântarea este probabil oferită de încadrarea faptului în sfera celor care țin de opțiunile personale.
Dar în educație, în mod inevi­tabil, o parte dintre activități sunt controlate strict, unele apar ca monito­rizate îndeaproape, iar altele pot cunoaște grade diferite de libertate. Prezența la ore, aplicarea baremelor în evaluare intră în categoria aspectelor verificate cu un mare grad de rigoare. Apoi, progresul realizat de către elev pe parcursul unui semestru sau al în­tregului an școlar ne așteptăm să fie monitorizat cu atenție nu doar din perspectiva acumulărilor la fiecare dintre disci­pline, ci și de către profesorul-diriginte, consilierul școlar, în paralel cu observarea atentă și suportivă realizată de către părinții elevului.
În activitățile școlar-formale, gradul de libertate al faptelor educa­bililor este principial mai mic decât în cel al situațiilor de învățare configurate în cadre non-formale și cu atât mai mult în edu­cația difuză, informală. Dar creșterea performanțelor la învățătură nu este direct proporțională cu diminuarea libertății de alegere a copiilor, scopul mai larg fiind totuși dezvoltarea personalității acestora. Rafinarea spiritului critic, antrenarea capacității de decizie rațională, creșterea încrederii în sine au o premisă comună, de care într-un fel sau altul trebuie să se țină seama: importanța valorică în viața fiecă­ruia a propriei autonomii.
În spațiul cultural al școlii, libertatea se poate mări și se poate micșora cu o mare ușurință. Identificarea unei soluții originale la o problemă, un moment inspirat de creativitate, o laudă binemeritată aduc imediat o mai mare libertate celui în cauză, care își intuiește mai deplin puterea de a spera în realizarea cu succes a proiectului său de viață. Atunci când este dojenit, când nu găsește calea de a utiliza o informație este rezonabil să presupunem că elevul resimte alături de dificultățile cu caracter școlar și apăsarea de a se considera mai ezitant, mai neajutorat și, poate, mai puțin capabil de a fi liber.
Deci noi, dascălii, avem în bagajul de experiențe profesionale și pe cele referitoare la libertate, cu tot ceea ce implică aceasta, de la a scăpa lucrurile de sub control, la a reduce gradul de libertate ca o măsură coercitivă, oricum o temă de reflecție de o consistență aparte. Dar nu numai în ceea ce îi privește pe elevi, ci și pentru propria noastră libertate, bineînțeles. De exemplu, am observat în dialogurile purtate cu ocazia unor întâlniri cu caracter metodic o apăsare încă destul de mare, de care se plâng unii dintre colegi cu referire la conținuturile de învățat pe care ar trebui să le parcurgă cu elevii lor la o disciplină sau alta. Părea că sunt similare exercițiilor impuse, stărilor de fapt de neevitat. Prea multe lecții, prea multe texte de studiat. O servitute teritorială față de o realitate deșertică în care conduc pentru elevii lor o expediție de pedeapsă.
De ce oare nu-și iau libertatea oferită de programă, de ce nu se orientează după busola competențelor pe care trebuie, împreună cu elevii, să le formeze? Ar putea să fie doar întrebări retorice. Pesemne că ceva se întâmplă. Pe parcursul practicării profesiei și-au pierdut poate din entuziasmul de a crea lecțiile după cum cred că este mai bine pentru elevii lor, de a oferi provocări pentru gândire și suport motivațional în dezvoltarea umană, de a se bucura împreună de rafinamentul unei idei. Și-au pierdut poate din libertate sub povara rutinelor, a birocrației, un mod de manifestare a neputinței învățate sub povara constrângerilor de fiecare zi.
Interesant este că, sub unele aspecte, atât profesorii, cât și elevii se simt constrânși de anumite determinări, pe care le putem numi cumva, cu un titlu generic, ale sistemului: constrângeri de sistem. Rezultate ale unor decizii mai mult sau mai puțin politice, dar amba­late frumos în haina politicilor educaționale de interes pe termen lung, anumite prevederi organizatorice ne direcționează activi­tatea didactică pentru perioade mari de timp. Să luăm ca exem­plu struc­tura examenului de bacalaureat. Așa cum știm, în concor­danță cu profilul de formare european, ale cărui competențe-cheie urmărim și noi să le formăm și să le evaluăm prin examene pentru elevii noștri, în cadrul examenului la final de liceu elevii susțin probele de compe­tențe lingvistice și digitale, apoi probele scrise. Între acestea, proba la limba română și la cea maternă, apoi proba obligatorie a profilului, după care ultima este proba la alegere a profilului și a specializării. Pentru cel din urmă dintre examene pare că vorbim cumva și de libertate. Se presupune că, în pragul absolvirii, elevul își alege cu discernământ la ce disciplină de studiu să-și susțină ultimul examen din viața de licean. Doar că libertatea de alegere este restricționată prin chiar precizarea profilului și a specializării. Dacă tot este o probă numită la alegere, de ce posibilitatea de a alege nu este dată pentru toată aria disciplinelor studiate în trunchiul comun?
Care sunt considerentele pedagogico-educative care au funda­mentat aria sferei de alegere? Cum corelează acest fapt cu atingerea țintei de a contura tinerilor un profil de formare european?
Frământările legate de modul în care ne desfășurăm activitatea sunt desigur nenumărate. Fiecare dintre noi resimte amenințări, observă oportunități. Însă, de fiecare dată când problematica core­lează libertății, un resort motivațional pare că se activează. Aceasta pentru că a te bucura deplin de succesul unui fapt înseamnă într-un fel și că ai avut libertatea de a-l face așa cum ai crezut că poți mai bine să-l faci.
Prof. dr. Cristina Ștefan
Colegiul Național Spiru Haret, București