E vorba despre mari şi mici ca vârstă, ca nivel de şcolarizare, ca vizibilitate, ca poziţie în afaceri şi, la urma-urmei, ca putere de a fi băgaţi în seamă. Îi leagă între ei situaţii şi întâmplări recente care ţin de Educaţie (ca sistem) şi de educaţie (ca „proprietate” a fiecăruia, primită de acasă, din şcoală, de altundeva din jur). Unul mic, de clasa-ntâi, a fost făcut în toate felurile de învăţătoare, în esenţă, pentru că nu pricepea ce-i spunea ea să scrie. Adică a fost umilit. Ba, într-un ritual de-a dreptul, învăţătoarea a dirijat clasa întreagă să i se asocieze în aceeaşi atitudine faţă de cel mic umilit. Şi clasa a urmat-o, ceea ce dă de înţeles că era dresată din alte împrejurări similare.
Un altul, mai mic, de grădiniţă, a fost umilit cam tot în acelaşi fel, atât doar că pentru un motiv diferit, acela că „nu stă locului…, nu este atent” şi are şi ceva probleme medicale. Şi tot asemănător cu cel mic de mai-nainte, în atitudinea de respingere, Doamna (de data asta, educatoare) i-a angrenat şi pe ceilalţi copii, îndemnându-i să nu se apropie de cel vizat: „Nu te apropia de el că poate îţi dă una”.
Altul, mai mare bine decât anteriorii, dar tot minor şi în creştere, a fost cumva umilit de un adult angajat ca supervizor de educaţie şi formare, care i-a pus în mână un bagaj al său, cu ordinul de a-l transporta şi de a-l ţine cu atenţie pe toată durata unui drum la care tocmai porneau.
Norocul comun, al tuturor celor trei, a fost acela că au beneficiat în preajmă de nişte adulţi cu posibilităţi de exprimare publică peste nivelul general al celor care formează anturajul celor mai mulţi dintre copii. Prin posibilităţi de exprimare nu sunt de înţeles neapărat celebritate, vocalism, ci pur şi simplu înţelegere a dreptului firesc de a reacţiona. Sigur că reacţiile sunt discutabile: înregistrare ambientală făcută prin mijlocirea unui copil (într-un caz), indicarea precisă a celui afectat, cu nume, prenume, diagnostic, grădiniţă (în alt caz), conferinţă de presă cu prezentarea în public a reclamaţiei scrise adresate, firesc, instanţei superioare ierarhic celui reclamat (în al treilea caz). Dincolo de acestea, opoziţia faţă de înjosirea unor copii de către nişte adulţi puşi să le facă educaţie este de lăudat. Pentru aceşti copii a avut cine să sară şi e foarte bine că a sărit, însă ei sunt excepţii. Purtările adulţilor educatori faţă de ei sunt banale şi regăsite frecvent în sistemul nostru educaţional, asupra atâtor copii, încât nici nu mai sunt percepute ca negative. De mult şi cu mulţi copii aşa se vorbeşte, faţă de mulţi copii aceasta este atitudinea. Cei numiţi generic copii-problemă sunt plasaţi prin ultimele bănci, nu sunt incluşi în colectivele care au de pregătit „ceva”, iar când sunt acţiuni, oaspeţi etc. în şcoală, ei sunt îndemnaţi să rămână acasă ori nu se află printre cei aleşi să ia parte sau, dacă trăiesc într-o instituţie de ocrotire, li se interzice să iasă din dormitor. Totodată, e în firea lucrurilor ca multe cadre didactice să treacă în percepţia celor din jur ca fiind cu experienţă, cu pricepere de a ţine clasa-n mână şi cu tradiţie în a scoate „oameni din ei” (chiar aşa, „din ei”, fără identitate), nu pentru altceva decât pentru că „nu suflă nimeni” în faţa lor, „acoperă” gălăgia (adică ţipă şi vorbesc numai în apostrofări şi comenzi) şi-i fac pe copii în diverse feluri dezonorante. De o anume normalitate ţine şi practica de a trimite câte un elev care tocmai trece prin faţa cancelariei sau n-are oră să dea o fugă la magazinul de lângă şcoală şi să cumpere te miri ce ori, în vreo excursie, de a-i încredinţa unuia mai dezgheţat păstrarea a ceva sensibil sau incomod, primit, cules, achiziţionat pe drum.
Un alt cetăţean, de vârstă respectabilă, s-a plasat în centrul atenţiei cu o temă care de asemenea ţine de normalitatea şcolii noastre, dar care e tratată ca o surpriză, ca un motiv de ipoteze numai pentru că îl are ca exponent pe respectivul cetăţean: unul care a uzat de dreptul de a i se reduce o pedeapsă privativă de libertate datorită elaborării unei lucrări ştiinţifice. S-a spus că un profesor i-a servit o lucrare a unui absolvent şi el şi-a însuşit-o, doar cu ceva topică schimbată şi cu sinonime. Şi aici a fost vorba de noroc şi de insistenţă: norocul că absolventul care şi-a regăsit subiectul prezentat peste ani în lucrarea altuia ca şi cum ar fi noutate de cercetare are acces mediatic şi s-a dovedit perseverent. În rest, modul de „elaborare” este banal. Nu e nici măcar specific ultimilor ani. În aceşti ani doar s-a extins: profesori care le livrează lucrări păstrate unor candidaţi la licenţă, la master, la titlul de doctor, ei doar parafrazând. Mai nouă este simplificarea publicării: online şi numai câteva exemplare tipărite, pentru comisia care atestă titlul ştiinţific, eventual pentru Depozitul Legal şi atât. Împrejurarea actuală a activat ba reflexe de veleitarism academic (indicaţie către ministrul Educaţiei şi Cercetării, să ceară de urgenţă modificarea legii care permite scurtarea detenţiei în schimbul scrierii unor cărţi), ba încropiri detectivistice (descoperirea unei surse din care cel plagiat acum cică a plagiat la vremea lui). Sunt agitaţii supradimensionate, care nu fac decât să promoveze efemerul şi să scoată din anonimat ceea ce în realitate nu e de băgat în seamă.
Florin ANTONESCU