Educaţie contra spaime

Prevederi din câteva reglementări apărute de puţin timp în zona Educaţiei produc nelinişti de moment convertibile în spaime de perspectivă: că „se scot” orele religie şi profesorii vor fi daţi afară, că părinţii vor veni peste profesori în şcoli şi le vor cere socoteală în scris pentru fiecare notă pusă copiilor, aşa că dulapurile şi catedrele se vor umple de cereri, că se „reintroduce” matricola, că dreptul la opinie al elevilor va fi îngrădit, iar directorii de şcoli vor putea oricând să le pună pumnu-n gură. Cum accesul la acte normative este liber şi facil, identificarea articolelor şi a paragrafelor care duc la interpretări de felul acesta nu are cum să constituie o problemă. Ca urmare, citări şi trimiteri nu-şi au rostul aici.
Ar fi însă de făcut ceva observaţii care ţin de educare şi de reglementare, de receptare şi de Prostia omenească, perpetuată dinspre Învăţătorul copiilor al lui Creangă.
Este de remarcat întâi vechiul şi generalizatul nostru frison în faţa legiferării unei norme, a unei reguli; cum ar veni, în faţa trasării unui marcaj. Interpretarea în sens restrictiv apare ca unică. Regula este considerată a fi dictatul câtorva împotriva celor foarte mulţi. Aşa că marcajul pare tras tocmai ca să fie călcat (sau „ca să fie la ei, acolo”). În acest sens, avem şi o vorbă pe care unii chiar o consideră înţeleaptă şi o spun (o şi scriu) convinşi că aşa şi trebuie să fie: „Legile sunt făcute ca să fie încălcate”. Auzind, citind asta, constatăm că ne găsim în faţa unui deficit de educare în ceea ce priveşte înţelegerea unui text; cu aplicare aici, a unuia normativ. Rezultă de undeva vreo forţare, vreo manipulare în sensul ignorării orelor de religie în aşa măsură, încât să apară o inutilitate considerabilă, în masă, a profesorilor de specialitate? La urma-urmei, citită cu obiectivitate profitabilă, reglementarea privind „ora de religie” nu o elimină din şcoală, ci îi consfinţeşte existenţa. Îngrijorătoare cu adevărat este lipsa până în prezent a oricărei referiri la o posibilitate pentru cei care nu ar depune cerere ca să facă religia ca disciplină. Nu este vorba despre ofertă, alternativă sau vreo altă denumire în sens tranzacţional, ci de o necesitate obiectivă, de asemenea reglementată. Ilegal, ignorant asupra legii şi iresponsabil se vorbeşte despre problema plasării orei respective ca prima sau ultima în orar, încât elevii în cauză „să vină mai târziu” sau lor „să li se dea drumu’ mai devreme”. De asemenea din lipsă de educaţie (în rezolvarea preventivă a unei situaţii) şi din frică autoindusă în faţa unei presupuse perspective apar şi soluţii precum cea inacceptabilă (dacă o fi reală) a colectării precipitate de adeziuni scrise cu semnături false pentru disciplina religie.
Tot cu spaimă este imaginată şcoala prin al cărei spaţiu cică se vor perinda părinţi contestatari ai notelor copiilor. Înţelesul dat unui drept firesc, existent şi până acum, aceluia de a cere lămuriri pe marginea unei note, cu posibilitatea revenirii asupra notei, a generat imaginea şcolii asemănătoare unui hipermarket în zona caselor de marcat, cu verificare en detail, cu cifre, calcule şi „altu’ la rând”. Educaţia, adică buna-creştere, ar trebui să ne înveţe că a fi năzuros prin definiţie nu e o calitate, iar contestarea nu se face bucată cu bucată, ci ţine de excepţie. Dificultatea unei purtări ca atare, în momentul de faţă, vine din pornirea generalizat-scandaloasă din societate şi mai ales din mediul şcolii de toate gradele, exteriorizată prin acuzare şi categorisire la moment, prin pândire suspicioasă a oricărei vorbe şi a oricărui gest, prin cerere imperativă de indicare a unui vinovat şi de recunoaştere a unei vinovăţii (fie ea doar atribuită, nu şi probată), ca şi prin considerarea decenţei de a nu răspunde drept recunoaştere a vinovăţiei.
Cât priveşte „înregimentarea”, „îngrădirea” prin impunerea unei „matricole” (de fapt, a unui semn distinctiv pentru şcoală) şi prin dreptul acordat directorului de a „dirija”, „interzice”, „opri” etc., este de sesizat că ridicarea acestor prevederi la cote catastrofice se încadrează de asemenea într-o educaţie precară referitoare la obişnuitele relaţii dintr-o organizaţie. Folosirea unui semn oarecare (mai ales că ar urma să fie convenit, nu impus) ţine de formal, de exterior şi de convenţional, iar personalitatea celui care-l poartă nu are cum să sufere. Dreptul de intervenţie de la nivel de conducere asupra a ceva ce se întâmplă şi se produce în limitele domeniului aflat sub jurisdicţia conducerii atribuite şi asumate este elementar. Educaţi ca să înţeleagă şi să se poarte în raport cu aceste lucruri încât să nu le mai „bage-n seamă” la orice pas, viitorii absolvenţi nu le vor mai da angajatorilor motive să-i considere incapabili să se integreze în colectiv şi în program, neputincioşi să respecte sarcini, termene şi îndeosebi ierarhii.
În ansamblu, aşa cum este firesc să ne preocupe formarea unor oameni bine pregătiţi profesional, iar pentru asta perfecţionăm programe, manuale, evaluări, dotări, este absolut necesară şi educaţia pentru înţelegerea sensurilor şi rigorilor normative în dimensiunile lor. Este vorba despre o educaţie în sens practic, folositor în şcoală şi mai târziu, educaţie făcută cu morală puţină, chiar cât mai puţină din aceea băgată-n cap dinainte, pentru că „mai târziu nu vă mai spune nimeni”.
Florin ANTONESCU