Toate societățile civilizate, în ultimele două secole mai ales și, în unele cazuri, de la Renaștere încoace, s-au îngrijit atent de educația mem­brilor lor. Educația este un set de teorii și de practici prin care se transmite experiența de viață a generațiilor adulte și cultura către generațiile de copii și tineri, încât aceștia să fie pregătiți pentru integrarea lor în comunitate. Prin urmare, educația nu se confundă cu școala (cu învățământul), deși aceasta (acesta) este o parte fundamentală a educației. Dincolo de definiții, este clar că educația umanizează ființa umană încă de la naștere, adică îl face pe copil să ajungă om și să poată trăi între oameni. Poate că omul, dacă ar fi o ființă izolată, dacă ar trăi singur, atunci educația ar putea să fie facultativă sau superficială ori să lipsească de tot. Dar omul este o ființă socială și, deci, trăiește numai în comunitate și, câteodată, chiar în comuniune cu alți oameni, fapt pentru care educația este indispensabilă. Lăsăm deoparte aici rolul familiei în educația copiilor, fiindcă tema merită o atenție specială și ne referim, de astă dată, doar la educația prin școală.

Nu degeaba, în fața marasmului educației contemporane, circulă pe mijloa­cele de difuzare în masă următorul text: „Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților. Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici. Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri. Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști. Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea ju­decători. Falimentul învățământului este falimentul națiunii“ (motto pe frontispiciul Universității Stellenbosch, Africa de Sud). Textul acesta ar trebui să figureze peste tot, la universitățile din toată lumea și chiar în școlile primare și secundare. Ideea că o națiune sau o comunitate nu se distruge astăzi prin arme sofisticate, ci prin falimentul învățământului, sună ca o lege, ca o teoremă din matematică.

Noi, românii, am început mai târziu cu organizarea învățământului de stat, dar nu se poate spune că nu am început bine. În 1864 eram între primele țări din lume care declaraseră învățământul primar de patru clase obligatoriu și gratuit. Secolul al XX-lea, până la reforma promovată de regimul comunist în 1948, a adus și o serie de notabile performanțe, mai ales prin aportul specialiștilor români care, după studii strălucite în Occident, reveneau aproape toți acasă, să-și întoarcă datoria față de poporul care i-a produs. Regimul comunist a pervertit grav lucrurile și a schimbat calea tradițională a școlii noastre, dar nu în așa măsură încât să dispară performanța și reperele morale general valabile. Momentul 1989 a fost unul de cumpănă, pentru că ne-a dat libertatea să schimbăm totul în bine, dar ne-a oferit și posibilitatea de a greși ­copios. Îmbătați de libertate, am folosit mai ales a doua cale.

De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. Se fac programe, strategii, propuneri, planuri de scurtă sau de lungă durată – validate sau nu – dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, sindicatelor, gospodinelor etc. Vorbele au fost urmate chiar de „reforme“, aplicate sub diferite ministeriate, de către oameni care, unii, nu au predat în viața lor, nu au știut ce este o lecție, nu au avut habar de structura disciplinelor școlare și nici nu au avut idee clară despre rostul sistemelor de învățământ din România și din Europa. Cele mai simple măsuri de după 1989 s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi și pe săptămână, la desființarea multor discipline sociale sau conținuturi din acest domeniu, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor. Noua lozincă a fost: „Nu me­­morare mecanică, ci know how!“. Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din moment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teore­tice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața de fiecare zi. S-a schimbat și accepțiunea noțiunii de cultură generală, în sensul eli­minării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, mitologice, clasiciste etc. Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru trecut, de adapta­rea la realități, de nevoia de reziliență, de posibilitatea reprofilării rapide etc. Toate aceste motivații sunt viabile, dar ele nu indică de la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas. De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt – după unele opinii – toate vechile discipline școlare, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Re­naștere încoace și ar fi timpul – cred anumiți ideologi – ca ele să fie eliminate și nu primenite. Alții, mai „generoși“, vor reducerea drastică a orelor, chiar a celor de științe fundamentale. Am auzit de câ­teva ori chiar păreri radicale de genul: teoremele la matematică sunt complet inutile; legea lui Arhimede nu mai merită atenție; tabelul periodic al elementelor chimice este depășit; de capitolul optică (din fizică) nu mai are nevoie decât specialistul de nișă etc. Ce să mai vorbim despre morfologie, fonetică, legendele Olimpului, structura unei simfonii sau raportul dintre spațiul cosmic și cel teluric?

Se aud iarăși voci care cer ca istoria și geografia să nu mai fie predate la anumite nivele de studiu, să nu mai fie materii de sine stătătoare, să li se reducă sau chiar suprime timpul acordat. Unii spun că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate“ și „facile“. Anumiți diriguitori, mai „subtili“, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geografie, pe ici, pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Alte „istorii“, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, a românilor, la noi acasă, nu este nicăieri. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Voroneț și de Bălcescu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.

Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce, în numele principiilor democrației, se iau măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi. Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea gravitației universale, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?

de Acad. Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021