Banii care urmează elevul din şcoală-n şcoală, şcolile care apar şi dispar şi, la final, elevul însuşi dezvăluit a fi o iluzie, un standard, seamănă a film vechi, previzibil pentru că-l tot vedem în reluare. Şcolile fiind prinse într-o „reţea“, elevii formând „populaţie şcolară“, iar banii fiind „alocaţi“ (limba de lemn este necruţătoare), autoritatea publică în domeniu este îndreptăţită să întindă sau să restrângă reţeaua, să repartizeze populaţia, să drămuiască banii. Vorba este dacă o face exclusiv de capul ei şi după propriile interese ori (şi) după capete mai avizate, dacă nu mai deştepte, şi după interese (şi) ale beneficiarilor, nu de alta, ci pentru a-şi respecta atributul public. Din câte o arată realitatea la zi şi cea prefigurată, beneficiarul este cu totul ignorat prin deciziile de ultimă oră privind reţeaua, populaţia şi banii în discuţie. Altfel definit în sus şi-n jos ca serviciu public, centrat pe elev, cu grijă faţă de respectul cuvenit cadrelor didactice, serviciul educaţional se dovedeşte în prezent un veritabil deserviciu: se închid şcoli, se taie fonduri, li se provoacă disconfort elevilor, profesorilor, învăţătorilor, părinţilor. „Educaţia, prioritate naţională“ rămâne iar vorbă scrisă în capul legii şi-atât.
Elevi şi profesori cărora li se încuie uşa-n nas
Dincolo de semantică şi de interpretări ale normelor, normativelor şi atribuţiilor administrative, şcoli se închid: la propriu, lumea până acum cu treabă acolo (elevi, personal didactic, nedidactic etc.) este îndrumată în alte părţi, iar în urmă rămâne gol şi uşa se-ncuie. Se întâmplă aşa ceva de mai mulţi ani. O spune însuşi ministrul educaţiei naţionale, chiar dacă în linii mari: existau aproximativ 6.500 de şcolilor publice cu personalitate juridică în 2013, în 2015 şi 2016 au rămas vreo 6.200, în actualul an şcolar (2017-2018) mai sunt 6.170. Dintre acestea încă în viaţă, peste 600 au mai puţin de 150 de elevi şi 1.767 au între 150 şi 300 de elevi – toate acestea se găsesc sub norma de efectiv care le dă dreptul să trăiască; ele sunt vizate să dispară.
Comasare, desfiinţare de posturi de conducere (dar şi de banală slujbă funcţionărească) înseamnă dispariţie ca unitate. Semnalele în acest sens arată o perspectivă iminentă gravă. Un deputat dă exemple de şcoli primare şi grădiniţe cu program normal din judeţul Alba. Din judeţul Suceava apar date care duc implacabil spre desfiinţarea mai multor şcoli şi grădiniţe pentru că nu au decât 10-12-13 copii. În judeţe precum Bihor, Hunedoara, Timiş, Caraş-Severin şi altele, autorităţile se declară legate de mâini şi de picioare din cauză că efectivele considerate mici faţă de imperativul legii nu le permite nicio intervenţie în folosul oamenilor beneficiari de şcoli, inclusiv abia reparate, modernizate, dotate. „Dacă avem o curte comună şi o şcoală şi o grădiniţă în aceeaşi curte comună, nu mai avem două personalităţi juridice, pentru că noi, pentru grădiniţă, trebuie să avem minimum 150 de copii în mediul rural, iar pentru şcoală, minimum 300 de elevi“, spune la rândul lui, cu legea-n mână, ministrul. Arealul afectat trece însă cu mult dincolo de curtea şcolii. Dispar dintr-un condei forme instituţionale de educaţie, profiluri, specializări. Consiliul Naţional al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie „Spiru Haret“ atrage atenţia că prin măsurile presante ale momentului se desfiinţează clase cu profil sportiv, unităţi de învăţământ  special şi este degradat învăţământul tehnic şi profesional.
Nu numai în zone îndepărtate (la urma urmei, îndepărtate de ce anume, de dreptul la educaţie?!), ci şi în Bucureşti numărul unităţilor de învăţământ scade: potrivit situaţiei prezentate de ISMB la începutul anului şcolar în curs, în 2010-2011 funcţionau 457 de unităţi, în 2014-2015 mai erau 419, din 2015 (menţinută în prezent) fiind înregistrată o creştere mică de tot, la 421 de unităţi de învăţământ.
Fantoma costului standard pe elev
Cauza diminuărilor pe fugă şi pe negândite o reprezintă goana după bani. Aruncată în cancelarii şi în servicii de contabilitate pe final de an, Ordonanţa de Urgenţă nr. 90/2017 din 6 decembrie 2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene cere: „Art. 5 (1) În anul 2018, numărul maxim de posturi care se finanţează din fonduri publice, pentru instituţiile şi autorităţile publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, se stabileşte astfel încât să se asigure plata integrală a drepturilor de natură salarială acordate în condiţiile legii, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget. (2) Ordonatorii de credite stabilesc, în limitele prevederilor legale, numărul maxim de posturi care se finanţează în anul 2018, în condiţiile alin. (1)“. Scurt spus, cum-necum, cheltuielile de personal nu trebuie să mai treacă peste sumele alocate de la bugetul de stat în funcţie de costul standard pe elev. Pentru suplimentări în caz de nevoie, nu va mai fi de unde. Dinspre administraţiile publice locale nu va mai fi nimic de aşteptat, din moment ce diminuarea veniturilor acestora este deja notorie.
Agravant este că alocările conform costului standard pe elev şi tăierile implicite se operează cu ochii închişi, la nimereală, din moment ce determinările şi reglementările în acest sens abia dacă sunt proiectate. A trecut neobservată că abia după declanşarea strângerilor şi constrângerilor băneşti Ministerul Educaţiei Naţionale a anunţat introducerea în Planul anual de lucru al guvernului pentru anul 2018 (PALG 2018) a unor „proiecte de acte normative cu incidenţă în domeniile pe care le coordonează, potrivit reglementărilor privind organizarea şi funcţionarea sa“, între acestea aflându-se „Hotărârea de Guvern privind aprobarea normelor metodologice pentru determinarea costului standard per elev/preşcolar şi stabilirea finanţării de bază a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, care se asigură din bugetul de stat prin bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale pentru finanţarea cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege şi din sume defalcate din TVA prin bugetele locale pentru finanţarea cheltuielilor cu formarea continuă şi evaluarea personalului, cheltuielilor cu evaluarea periodică internă a elevilor, cheltuielilor materiale şi pentru servicii, cheltuielilor cu întreţinerea curentă, pe baza costului standard per elev/preşcolar“ şi „Hotărârea de Guvern privind aprobarea normelor metodologice pentru determinarea costului standard per elev/preşcolar şi stabilirea finanţării de bază de la bugetul de stat, din sume defalcate din TVA prin bugetele locale, pe baza costului standard per elev/preşcolar, pentru toţi preşcolarii şi elevii din  învăţământul general obligatoriu, particular şi confesional acreditat, precum şi pentru cei din învăţământul profesional şi liceal acreditat, particular şi confesional“.
Tabloul tragic al şcolilor părăsite
De ani buni, ţara oferă, la o banală privire, imaginea tragică a unor desfiinţări în urma cărora rămân, pur şi simplu, ruine acaparate de mizerie sau desfigurate pentru cine ştie ce utilizări. Aşa s-au desfiinţat gări, spitale, cinematografe, baze sportive, tabere de elevi, case de cultură, cămine culturale. Toate sunt forme de civilizare, de educare. Acum vine rândul şcolilor. Educaţia şi civilizaţia mai primesc o lovitură
F. IONESCU