Conectat la problemele şcolii româneşti şi nu numai, încerc de ani buni să înţeleg ce ar trebui să reprezinte reformarea acestuia. Adesea îmi vine în minte excelentul articol publicat de o specialistă în educaţie, Elizabeth Green, în New York Times (Why Do Americans Stink at Math, N.Y. Times, 23 iulie 2014), articol care a provocat o avalanşă de comentarii pe toate meridianele. Green descrie perfect tendinţele formaliste din teoriile moderne ale educaţiei şi lipsa lor de utilitate în multe situaţii. Ea prezintă un exemplu semnificativ. Un tânăr pasionat dascăl de matematică din Tokyo este impresionat la începutul anilor ’80 de proiectul de reformă pentru matematică propus în Statele Unite de Asociaţia Profesorilor de Matematică. Îl ia ca model şi îl aplică în şcoala japoneză. Succesul este fantastic, profesorul devenind o personalitate a şcolii de la antipozi. Ca urmare, în anii 2000 este invitat să reformeze şcoala japoneză din Chicago. Aici descoperă că învăţământul american nu făcuse nimic cu acea reformă. Mai mult, sistemul educaţional american de stat era încremenit în formalism.
Cam acelaşi lucru s-a petrecut `n multe culturi. Din păcate, la noi tendinţa este accentuată spre o direcţie fundamental greşită. Asistăm la o proli­ferare a tendinţelor formale impuse de mulţi aşa-zişi specialişti în educaţie, în primul rând prin introducerea unor concepte aparent moderne şi abstracte, însoţite de termeni cu traduceri inadecvate, fără ca pe plan practic să se întâmple ceva, poate doar birocratizarea muncii dascălului. Se vorbeşte peste tot despre competenţe (o traducere nereuşită a englezescului skills) fără să avem o definiţie corectă, despre arii curriculare, şcoală după şcoală, proiect didactic, unitate de învăţare şi lista poate continua.
Nu prea apare în aceste abordări elevul secolului XXI cu o altă structură mentală şi alte abilităţi practice decât ale acelora de acum 20-25 de ani.
Nu văd semne clare că se înţelege că şcoala trebuie să construiască mentalul copilului, să-i formeze figuri silogistice, să-l facă să exerseze judecăţi cu dezvoltare logică, structuri mentale de abordare abstractă cu posibilitatea rapidă de a trece la concret, posibilităţi de analiză structurală simplificatoare, toate însoţite de un bagaj minimal de cunoştinţe pentru a folosi eficient tehnologiile moderne.
Pericolul devine şi mai mare atunci când se încearcă diminuarea numărului de ore acordat celor două domenii ce formează axa radicală a educaţiei pe tot parcursul copilăriei: limba română şi matematica, sub pretextul abordării unor capitole ale acestora sub cupola altor discipline. Să-mi fie iertată poate o oarecare atitudine părtinitoare, dar trecând peste evidenta importanţă a primului domeniu pentru utilizarea corectă a limbii ce o vorbim şi pentru comunicare, matematica a fost în întreaga istorie a educaţiei şi cunoaşterii domeniul cu cele mai puternice valenţe de construire a judecăţilor logic-corecte, de exerciţiu al minţii indispensabil oricărei persoane educate. Este evident că trebuie schimbat fundamental felul în care acest obiect fundamental de cunoaştere este construit în şcoală, dar aceasta este o altă discuţie. Să ne uităm peste tot în lumea civilizată: în Europa numărul mediu de ore alocat matematicii este de 4, iar în orientul îndepărtat de 5. Aşa că, stimaţi membri ai Comisiei pentru Programele-Cadru, atenţie la viitorul acestei ţări!
Prof. univ. dr. Radu GOLOGAN, Preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România