Din 1994, în data de 5 octombrie, în întreaga lume se sărbătorește World Teacher’s Day (Ziua Internațională a Profesorului). Dată extrem de importantă în calendarul UNESCO, 5 octombrie readuce în atenția opiniei publice mondiale rolul covârșitor al educației pentru orice societate. În plus, reiterează momentul solemn al semnării, în 1966, a recomandărilor UNESCO/ILO (International Labour Organization) referitoare la statutul profesorului. Spre deosebire însă de întreaga lume și de UNESCO, noi am optat pentru o denumire mult mai comodă și mai vagă, în complexitatea ei, aceea de Zi Internațională a Educației, și nu de Zi Internațională a Profesorului. Avem de-a face, se pare, cu un act ratat. Actul ratat este un concept al psihanalizei clasice reprezentând o eroare de vorbire, memorie sau acțiune atribuite unei interferențe cu o dorință, gând sau conflict inconștient, reprimat. Care ar fi acest conflict inconștient reprimat de guvernanții noștri? Acela dintre ei și breasla cadrelor didactice. Care ar fi dorința reprimată? Aceea de a dizolva breasla cadrelor didactice într-o masă amorfă, fără voință, care să nu le mai pretindă nimic niciodată. Că lucrurile stau așa o dovedește faptul că, în ultimii douăzeci de ani, educația în țara noastră a fost redusă la dimensiunile caricaturale ale unui joc – joc de noroc deseori, de inteligență și creativitate rareori, joc de interese însă mai mereu. În tot acest timp, procesul educațional a mers înainte – în virtutea inerției – sub comanda acelor oameni, profesorii, de care se încearcă să se facă abstracție la noi, pe 5 octombrie.
Care este starea educației, în țara noastră, la 5 octombrie, când o lume întreagă sărbătorește în mod autentic această breaslă? Cei câțiva actori importanți ai scenei educaționale autohtone care vorbesc mai jos sunt de părere că e departe de a fi bună.
Eșecul din ultimii ani de la examenul de bacalaureat, rata absenteismului îngrijorător de mare (suntem pe tristul loc 1 în Europa la acest capitol), analfabetismul funcțional (din nou, pe un loc dezonorant din coada clasamentelor europene), lipsa personalului didactic calificat (pare greu de crezut, dar și în 2014, după prăbușirea Guvernului Boc, școala românească are grave probleme cu lipsa profesorilor cu studii superioare), scandalurile care se țin lanț în învățământ, crescând în gravitate de la o situație la alta, școala rurală, scandalul manualelor și multe altele alcătuiesc un tablou semnat parcă de Goya.
Mulțumiri dascălilor și promisiuni de mai bine
Cu toate acestea, pe 5 octombrie, ministrul Educației, Remus Pricopie, s-a arătat optimist și a transmis un mesaj către cadrele didactice din întreaga țară, din care redăm: „Dascălii, căci despre ei este vorba, primesc astăzi (5 octombrie – n.r.) din partea noastră, a tuturor, mulțumiri și aprecieri sincere pentru tot ceea ce fac. În calitate de ministru al Educației Naționale, îi asigur pe toți profesorii că munca lor este prețuită și respectată. De asemenea, le ofer garanții ferme în privința preocupării permanente, din partea mea, a premierului Ponta și a întregii echipe guvernamentale, pentru realizarea unui echilibru just între statutul de cadru didactic și condițiile de muncă și de viață”. Nimic despre starea educației în anul de grație 2014, nimic despre salariile încă umilitor de mici ale profesorilor și despre lentoarea exasperantă cu care li se rezolvă sentințele judecătorești privind recuperarea drepturilor bănești. Nimic despre promisiunile neonorate, formulate cu doi ani în urmă de actuala guvernare. Educația continuă să rămână în așteptare.
„Ziua de 5 octombrie ne prilejuiește un oftat colectiv, dar și uimirea că învățământul românesc totuși mai funcționează”
Ministrul Educației, Remus Pricopie, este contrazis de tonul amar cu care președintele unei organizații de elită, cum este Alianța Colegiilor Centenare, prof. George Cazacu (Colegiul Național Sf. Sava, din București), descrie starea educației românești la momentul de față. Este o declarație scurtă, dar extrem de lucidă. Din cuprinsul ei reiese dezamăgirea unui distins cadru didactic din învățământul preuniversitar românesc față de starea materială din ce în ce mai precară a colegilor săi de breaslă (sărbătoriți pe 5 octombrie) și despre conturul din ce în ce mai vag al acestei bresle în ochii clasei politice: „Din 1994 UNESCO a decis marcarea zilei de 5 octombrie ca Ziua Mondială a Educatorilor, hotărâre preluată de peste 200 de state, multe având în tradiția proprie un astfel de eveniment. În România, sărbătoarea a fost depersonalizată, numindu-se Ziua Mondială a Educației, trecând astfel în plan secund rolul factorului uman în procesul educațional. Iată încă o atitudine emblematică tipic românească! Nici că se putea altfel într-o țară în care dascălul este nevoit să suporte umilințe de tot felul (morale, materiale) și în care statutul social al categoriei profesionale căreia îi aparține a atins „minimul istoric”. Cu toate acestea, ziua de 5 octombrie este importantă măcar pentru faptul că ne prilejuiește un oftat colectiv, dar și uimirea, tot colectivă, că învățământul românesc totuși mai funcționează. Și funcționează tocmai datorită dăruirii celor ignorați în redenumirea autohtonă a evenimentului amintit! La mulți ani și… mult curaj, dragi colegi Educatori!”
Reamintim că, în momentul de față, cadrele didactice din țara noastră au cele mai scăzute salarii din Europa, din acest punct de vedere țara noastră ocupând din nou un dezonorant loc unu din coadă.
Politica de demolare a educației românești a început cu 25 de ani în urmă
În decembrie 1989, țara noastră a făcut marea opțiune, marele pariu cu istoria și a ales, în cel de-al 13-lea ceas, e drept, libertatea, democrația. Un popor întreg a crezut atunci că României îi este dat din acel moment un viitor luminos. Prost înțelese însă și încăpute pe mâinile unor aventurieri, cele două mirifice concepte au fost rapid răstălmăcite, înțelegându-se prin libertate dispariția oricăror constrângeri, iar prin democrație dictatura drepturilor în absența obligațiilor. Sub presiunea imensă a unei societăți care s-a aruncat cu capul înainte spre Occident, ingurgitând în neștire tot ce i se livra de acolo, școala a început rapid să se deterioreze, ideea de educație să pălească, iar constrângerile firești unui proces educațional au devenit foarte repede doar amintiri. Experimentele care au urmat sunt prea bine cunoscute. Astăzi, impresia generală este că această clasă politică românească ne vrea proști: „Vă rog să încercați să găsiți o motivație coerentă pentru politica anti-educațională care se duce de zeci de ani în România, a spus prof. Marius Nistor, președintele FSE Spiru Haret, cu ocazia Zilei Mondiale a Educației. Încercați să vă explicați de ce, de mai bine de 20 de ani, majoritatea celor aflați la conducerea acestei țări a lovit cu îndărătnicie exact în acel sistem care ar trebui să asigure coerența, viabilitatea și progresul unei societăți – sistemul de învățământ. Și mai gândiți-vă la ceva: salariul unui cadru didactic debutant este doar cu câteva zeci de lei mai mare decât salariul minim pe economie. De restul nici nu mai are rost să vorbim. Putem avea manuale digitale și table inteligente, putem avea școli renovate și camere de luat vederi în clase, însă totul este egal cu zero dacă nu o să mai avem oameni capabili care să vină să-i învețe pe copii”. Nu știm dacă semnalul de alarmă pe care îl trage Federația Sindicatelor din Educație Spiru Haret va ajunge la urechilor reformatorilor din Gen. Berthelot și guvernanților actuali. Știm însă că în momentul de față România este țara cu cel mai puțin atractiv sistem de educație din Uniunea Europeană și cu cele mai slabe investiții în domeniu de pe întregul continent. Oare de ce?
„Știm că reprezentăm doar niște voturi, dar voturi importante pentru ei”
A început școala, s-au deschis porțile universităților, dar a debutat și campania electorală pentru alegerile prezidențiale din noiembrie. Brusc, educația devine centrul preocupărilor tuturor candidaților la cea mai înaltă funcție în stat. De obicei, în asemenea perioade se vorbește foarte mult despre educație și despre viitorul noilor generații. Lipsită de interes din partea clasei politice vreme de cinci ani, școala se trezește sufocată de atenție din toate părțile. Profesorul Simion Hancescu, președintele Federației Sindicatelor Libere din Învățământ, nu se lasă însă amăgit. Pentru el, tot acest interes este doar un șir de aparențe. În lupta teribilă cu sistemul, dusă de federațiile sindicale din educație în ultimii douăzeci și cinci de ani, liderul FSLI s-a călit suficient de mult pentru a ști că învățământul nu e important pentru politicieni decât în măsura în care le aduce voturi: „Educația noastră cea de toate zilele a devenit brusc tema interesantă pentru toți actorii politici, scrie prof. Hancescu într-o postare pe internet. Este pe toate programele de televiziune și de guvernare, pe buzele tuturor, în teoria tuturor, nu la fel de prezentă însă și în practică. Dar nu ne miră, știm cum e în anii electorali, am mai trăit câțiva. Știm prea bine scenariul, știm că dintr-odată am devenit interesanți, știm că reprezentăm doar niște voturi, dar voturi importante pentru ei. Este o situație care nu ne face deloc plăcere, ne umilește!” Umilință este, în concluzie, sentimentul cu care liderul FSLI a întâmpinat ziua de 5 octombrie. O dată care, la momentul respectiv, pentru politicieni a trecut pe neobservate, la acel moment ei fiind deja prinși, de câteva zile, în vârtejul campaniei pentru prezidențiale.
Suntem ultima țară în Europa ca investiții în învățământ!
„Învățământul românesc arată destul de eterogen în spațiul preuniversitar, declară și prof. univ. dr. Anton Hadăr, președintele federației sindicale din învățământul superior FNS Alma Mater. Școlile din zonele rurale arată deplorabil, în aceste spații încă ne confruntăm cu probleme majore de igienă, încă avem un număr foarte mare de suplinitori la nivel rural și, ceea ce este poate cel mai grav lucru, inclusiv în București, capitala țării, unde numărul profesorilor fără studii superioare a trecut de 200, neatractivitatea domeniului este uriașă, iar dezinteresul politicienilor față de acest domeniu a depășit orice limite.”
În ceea ce privește învățământul superior, președintele FNS Alma Mater dă dovadă de ceva optimism atunci când spune că acesta reușește să plutească. „Mai ales învățământul superior de stat, unde anul acesta cu chiu, cu vai s-au umplut locurile bugetate. Una peste alta, învățământul superior românesc este deasupra a ceea ce s-a investit în el. Suntem ultima țară în Europa ca investiții în învățământ. Salariile sunt neatractive, profesorul nu mai este motivat, tinerii de calitate care ies de pe băncile universităților se îndreaptă din ce în ce mai puțin către domeniul educațional și mă gândesc cu groază la viitor, atunci când toți acești profesori cu chemare și instrucție solidă vor dispărea din sistem, pe cale naturală desigur, ieșind la pensie. Cine le va lua locul? Pentru că, dacă trendul descrescător al interesului absolvenților de facultate față de acest domeniu va continua să scadă sau să se mențină la acest nivel, învățământul românesc se va prăbuși! Deja suntem pe primul loc în Europa la abandon școlar, cu nu procent de 20% din populația școlară, ceea ce înseamnă că doi din zece români nu știu să scrie, să socotească și să citească, adică sunt analfabeți.”
Chiar dacă nu au motive de bucurie, profesorii încearcă să fie optimiști și își fac unii altora urări. Uită în felul acesta pentru foarte puțin timp trădările și umilințele la care au fost supuși, minciunile pe care le-au suportat de-a lungul anilor, nedreapta tăiere a salariilor, nerespectarea promisiunilor, teama zilei de mâine. Profesorii uită jignirile sistematice, condițiile improprii de muncă etc., etc. Cât privește statutul educației în ochii politicienilor noștri, acesta este unul de tolerat. Educația este tolerată, ca un rău necesar, și lăsată pe umerii profesorilor, să se descurce cum știu și cum pot. Nu sunt ocolite de responsabilități nici comunitățile locale. Dar greul revine celor de la catedră. Ei trebuie să țină sub control și să gestioneze un sistem care alunecă cu viteză pe toboganul dezintegrării.
Marcela GHEORGHIU