Odată cu începerea anului şcolar 2018‑2019, Educaţia Naţională porneşte la drum în căutarea unei legi noi – încă un drum, încă un început, încă o lege. Din acest punct de vedere, sistemul nostru educaţional se dovedeşte a fi tot în căutări, într‑o cursă continuă. Există un consiliu consultativ ministerial cu misiunea refacerii legislaţiei, care s‑a şi întrunit încă din timpul vacanţei şi va avea proxima reuniune luna viitoare.
De fapt, legislaţia în domeniu tot se caută pe sine de aproape treizeci de ani încoace. Primele transformări le‑a suferit ad hoc încă din decembrie 1989, când s‑au decretat, în rând cu alte măsuri stringente şi capitale pentru ţară, „desfiinţarea treptei“, adică renunţarea la examenul de triere a elevilor la mijlocul liceului, „desfiinţarea uniformei“, reducerea învăţământului obligatoriu de la zece clase la opt clase, renunţarea la toate manualele de istorie folosite în acel moment şi reeditarea cum‑necum a unui manual de istorie interbelic, într‑un veritabil triumf al manualului unic impus, triumf pe care comunismul cică tocmai abolit nu‑l atinsese. Pe urmă, au curs întruna proiecte, dezbateri, elaborări, adoptări şi modificări de legi ale Educaţiei Naţionale. De adoptat, s‑au adoptat numai două legi, în 1995 şi în 2011, însă fiecare dintre ele a început să fie supusă modificării din a doua zi după intrarea în vigoare. Actuala lege – Legea educaţiei naţionale nr. 1/ 2011 – are şi păcatul de a fi fost adoptată prin angajarea răspunderii Executivului de la acea vreme, deci fără dezbatere parlamentară.
Executivul aflat acum în funcţie se găseşte în mare întârziere din punctul de vedere al schimbării legislaţiei din sectorul educaţional. Programul de guvernare 2017‑2020, în capitolul „Politici în domeniul educației“, prevede ca termen modificarea Legii educaţiei naţionale „până cel târziu 1 ianuarie 2018“, drept condiţie de bază a realizării tuturor dezideratelor asumate. Se poate observa astfel că, încet‑încet, identificarea reformei cu Legea Educaţiei Naţionale revine, după ce la începuturile reaşezărilor postdecembriste o subliniere acceptată ca justă fusese aceea că reforma nu este totuna cu legea, altfel zis, că potrivirea unor prevederi corecte nu aduce de la sine valoare şi utilitate, actualitate şi perspectivă. De data aceasta, pentru elaborarea unei legi noi există Consiliul Consultativ al Ministerului Educației Naționale. Prima informaţie după oficializarea acestuia, în iunie, a fost că „rolul principal al Consiliului Consultativ este de a contribui, prin expertiza membrilor săi, la elaborarea unui nou cadru legislativ pentru sistemul românesc de educație și formare profesională, în conformitate cu viziunea și misiunea asumate“ – un rol privind legea. În iulie, după prima reuniune a Consiliului, definirea acestuia a fost că „are mandat de a contribui la revizuirea politicilor educaționale, la restructurarea substanțială a sistemului educațional“ – un rol privind reforma. În treacăt, e de socotit că expresia „are mandat“ folosită în comunicatul privind reuniunea Consiliului (ca şi folosirea unor cuvinte precum „status“, „agreat“, „vs“) ţine de stăpânirea proprietăţii termenilor, care face folosirea lor oportună sau nu, pentru că altfel Consiliul nu are de la cine să fi primit mandat, nu este purtător de mesaj, reprezentant, ci este reprezentativ în sine. Importantă este angajarea cu care se anunţă că a pornit la treabă Consiliul. În august, informaţia ministerială a fost referitoare la o muncă pornită dintr‑o suflare către toate direcţiile sistemului educaţional – atât sub aspect legislativ, cât şi sub aspect reformator. A fost suficientă o singură reuniune ca să fie abordate participarea la procesul educațional, echitatea accesului la educație, calitatea actului educațional, curriculumul, evaluarea, formarea cadrelor didactice, cariera didactică, managementul, finanțarea, nivelurile și ciclurile de învățământ, filierele și profilurile, discrepanțele dintre urban și rural, părăsirea timpurie a școlii, baza materială, formarea continuă a cadrelor didactice, învățarea timpurie, identitatea națională, identitatea europeană etc.; toate acestea, cu premisa potrivit căreia „copiii care intră astăzi în clasa pregătitoare vor practica, la absolvirea studiilor, meserii care astăzi nici nu există“.
Elaborarea unei legi pe a cărei bază să funcţioneze sistemul naţional educaţional presupune un proces larg de informare, de analiză, de calcul şi de prospectare. Obiectivul nu se poate reduce nici pe departe la o simplă profesionalizare. Dimpotrivă, pornirea unei transformări legislative în Educaţia Naţională având ca scop exclusiv adecvarea pregătirii profesionale poate fi gravă în mod profund. De aceea, schimbarea legii nu are cum să fie legată neapărat de un termen programatic şi nici de un calendar al unor reuniuni de lucru. Totodată, actul scris normativ, legea ca atare, identificat mai mult sau mai puţin cu actul aplicat al reformei, nu are cum să rezulte dintr‑o succesiune de discuţii într‑o componenţă prestabilită, inevitabil rezultată dintr‑o alegere şi limitată sub diverse aspecte. Înaintea declaraţiilor de intenţie, a dezideratelor şi principiilor, de luat în seamă într‑un demers de acest fel sunt rezultatele concrete acumulate, analizele celor calificaţi pentru a le face, precum şi corelările obiectivate cu instrumentele ştiinţei.
Florin ANTONESCU