Învățământul românesc nu s-a schimbat cu nimic în ultimii cinci ani. Este concluzia la care a ajuns Federația Sindicatelor Libere din Învățământ la finalul conferinței sale naționale desfășurate la Sinaia, cu participarea reprezentanților celor aproximativ 155.000 de membri ai organizațiilor sindicale afiliate. Concluzia definește starea învățământului nostru, prins între realitatea din teren și proiectele din ce în ce mai rupte de realitate care se vor garantele făuririi unei Românii Educate. Totodată, concluzia vine la finalul unui an în care principalul obiectiv în domeniu a părut să fie elaborarea celor două legi ale învățământului care să reformeze din temelii sistemul și să-l adapteze cerințelor actuale la nivel mondial. Despre cele două proiecte legislative, deocamdată, nu se mai aude nimic. În așteptarea lor, radiografia făcută pe parcursul conferinței naționale a celei mai importante federații sindicale în profil educațional din țară arată că problemele învățământului sunt aceleași de ani buni, cu diferența că, față de anii precedenți, s-au acutizat. FSLI a semnalat opt asemenea probleme. Ele dau o imagine asupra stării învățământului românesc de la finalul lui 2022.

Un „dar“ imposibil de făcut la sfârșitul lui 2022

„Ne-am fi dorit să vă spunem astăzi că educația din România a devenit, în sfârșit, o prioritate națională, că în curând toate problemele din sistem vor fi rezolvate, că veți avea un statut respectat, salarii motivante, condiții de lucru de ultimă generație și uși deschise către tot ceea ce înseamnă un învățământ de calitate, de top, la nivel european și mondial. Nu putem să vă oferim acest «dar» nici măcar simbolic, pentru că în România în ultimii zeci de ani ni s-a demonstrat că singurele priorități ale politicienilor sunt jocurile de culise, în interes personal sau pentru grupurile proprii de interese“ – este un fragment din urarea adresată corpului profesoral din învățământul preuniversitar românesc, cu prilejul Zilei Mondiale a Educației din 5 octombrie 2022, de către președintele FSLI, Simion Hancescu, și poate fi considerată inclusiv concluzia analizei făcute de exponenții celei mai reprezentative federații sindicale din România, cu semnificație de actualitate asupra întregului an 2022.

Învățământul românesc continuă să fie un domeniu neatractiv

De calitatea corpului profesoral depinde calitatea actului educațional. Pentru absolvenții performanți ai învățământului superior educația nu este o opțiune. Motivele care stau la baza refuzului tinerilor cu diplome de facultate sunt deja cunoscute: în primul rând, salariile nemotivante, mici în comparație cu cele din alte domenii de activitate, apoi, condițiile de muncă din școlile din România, precum și lipsa de stabilitate legislativă și de predictibilitate a sistemului.

În aceste condiții, în școală, la catedră, intră oameni din ce în ce mai slab pregătiți. Rezultatele unui sondaj INSCOP Research, realizat în parteneriat cu mai multe universități din țară, pe marginea principalelor trei probleme cu care se confruntă sistemul de educație românesc, arată că 53,6% dintre elevii intervievați au făcut referire la slaba pregătire a unora dintre profesori, la dezinteresul unora dintre ei față de actul educațional, deci, față de elev.

De asemenea, în cadrul unui alt sondaj realizat în 2022 de acceași agenție, nevoia de îmbunătățire a calității angajaților din învățământ a fost invocată de un număr de respondenți similar cu al celor care consideră slaba pregătire a cadrelor didactice ca fiind una dintre principalele probleme ale școlii românești. Concret, 53,7% dintre cei chestionați au fost de părere că ridicarea nivelului de pregătire a personalului din învățământ ar fi cea mai bună soluție pentru creșterea calității în domeniu. Suntem, în momentul de față, singura țară din Uniunea Europeană care lucrează cu personal didactic necalificat. Aproximativ 4.000 de persoane an­gajate pe posturi de cadre didactice nu au studii de specialitate.

Sindicaliștii atrag atenția că tinerii absolvenți de facultate refuză să intre în sistem din cauza salariilor de încadrare mici în comparație cu salariile altor categorii plătite din fonduri publice, precum și din cauza condițiilor de muncă din școli, și trag semnalul de alarmă asupra faptului că o criză a personalului din în­vățământ este iminentă: „Ne confruntăm cu o insuficientă schemă de încadrare cu personal, mai ales în cazul personalului didactic auxiliar și nedidactic“.

Un procent din ce în ce mai ridicat de profesori vârstnici

Lipsa de atractivitate a sistemului de educație de la noi se oglindește și în faptul că vârsta medie a cadrelor didactice este una dintre cele mai ridicate din Europa, peste 60.000 dintre ele fiind trecute de 50 de ani. Acest lucru, coroborat cu procentul ridicat de personal didactic necalificat sau în curs de calificare angajat în sistem, ne permite să ne facem o idee despre calitatea învățământului românesc, la 32 de ani de la revoluția din 1989.

Potrivit datelor furnizate în 2022 de Ministerul Educației, la nivel național, aproape 8.000 de cadre didactice (3,96% din total) cu vârste cuprinse între 65 și 88 de ani predau, în prezent, în școlile din România, județele cu cel mai ridicat procent de profesori cu vârsta între 65 și 88 de ani, care predau în sistemul de învățământ românesc, fiind Ialomița, Tulcea și Giurgiu.

Totuși, la nivel european, în 2019 ne aflam pe locul 13 într-un clasament Eurostat, foarte aproape de media europeană. Țara noastră avea 207.315 cadre didactice, dintre care 44.974 (21,69%) în grupa de vârstă 18-34 de ani, din acest punct de vedere situându-ne aproape de media comunitară (20,94%). Cei mai mulți profesori tineri activau, în 2019, în Malta (43,72%). Apropiați ca nivel al ­vârstei de noi se mai aflau în 2019 profesorii din state precum Suedia, Franța, Slovenia, Polonia, Austria, Finlanda.

Profesorii români, printre cei mai săraci din Uniunea Europeană

Puterea de cumpărare a salariaților din învățământ a cunoscut o scădere accentuată, mai ales în ultimul an, din cauza creșterii galopante a inflației și a prețurilor la produsele de consum de bază și la utilități. Potrivit Eurostat, la nivel european, profesorii noștri erau, în anul școlar 2020-2021, printre cei mai prost plătiți de pe continent, mai săraci fiind doar cei din Polonia, Bulgaria, Macedonia de Nord, Serbia, Bosnia și Herzegovina și Albania. La vârful clasamentului se poziționau profesorii din Luxembrug, Elveția și Germania. De menționat că salariile brute anuale de pornire în școlile publice din învățământul secundar inferior (ISCED 2) au variat de la circa 4.233 de euro în Albania (țară aflată pe ultimul loc al clasamentului), la 69.076 de euro în Luxemburg (țară aflată în fruntea clasamentului), în intervalul de timp specificat, potrivit EACEA (Agenția Executivă Europeană pentru Educație și Cultură) și Eurydice, rețeaua europeană de informare asupra sistemelor și a politicilor de educație.

Reamintim că puterea de cumpărare a tuturor românilor s-a deteriorat dramatic în ultimul an, la începutul lunii no­­iembrie, potrivit unui studiu GfK, fiind cu 51% mai scăzută decât media europeană. În vreme ce puterea medie de cumpărare pe cap de locuitor în Europa, în 2022, a fost de 16.344 de euro, puterea medie de cumpărare în România, în același interval de timp, a fost de 8.017 euro pe cap de locuitor.

Așadar, este ușor de înțeles că dacă puterea de cumpărare a populației Ro­mâniei în ansamblu a scăzut dramatic în ultimul an, cu atât mai mult a scăzut pentru cadrele didactice de la noi, a căror poziție în grila de salarizare se află în a doua jumătate, profesorii făcând parte din categoriile profesionale cel mai prost plătite de la noi. Apropo de asta, potrivit grilei de salarizare, salariul brut al unui șofer angajat al Ministerului Educației este mai mare decât cel pe care ar trebui să-l aibă un profesor cu grad didactic II și 25 de ani vechime la catedră.

Deși la rectificarea bugetară din toamna lui 2022 sectorul educației urma să piardă 80 de milioane de lei, ministrul Ligia Deca a anunțat că la capitolul educație au fost suplimentate, până la urmă, sumele pentru bursele școlare. Începând cu 1 ianuarie 2023, salariile în tot sectorul bugetar, inclusiv în învățământ, se anunță a fi majorate.

Educația a rămas, și în 2022, în zona subfinanțării

În 2022 a continuat politica de subfinanțare cronică a sistemului de învățământ. FSLI atrage atenția că persistă de mult timp alocarea anuală de fonduri iresponsabil de mici, puțin peste 3% din PIB, în condițiile în care media alocării în celelalte state ale Uniunii Europene este de aproximativ 4,75%. Deși Legea educației naționale nr. 1/2011, încă în vigoare, prevede 6% din PIB pentru educație, școala românească nu a fost niciodată atât de departe de acest procent cum a fost în anul 2022.

Inclusiv Consiliul Național al Elevilor a atras atenția asupra finanțării precare din sistemul de învățământ preuniversitar și a solicitat pentru 2023 o creștere cu cel puțin 0,8% din PIB pentru educație, astfel încât guvernul să ofere învățământului cel puțin 4,7% din PIB, adică exact atât cât este media europeană: „Finanțarea sistemului de învățământ preuniversitar este unul dintre cei mai importanți factori care influențează calitatea actului educațional. Cu toate acestea, încă de la adoptarea Legii educației naționale nr. 1/2011, în anul 2011, am fost obișnuiți anual ca alocările bugetare pentru educație să nu atingă nici măcar jumătate din pragul impus de legislație, anume procentul de 6% din Produsul Intern Brut. Reforma în sistemul de învățământ implică automat și prioritizarea întregului sector din punct de vedere financiar. Altminteri, fără un buget suficient, orice tentativă de schimbare este sortită eșecului“.

La scara întregului sistem economico-­social de la noi, din perspectiva guvernan­ților, sectorul educațional nu reprezintă o prioritate, dovadă fiind că, și în anul 2022, România, cu 3,6% alocare din PIB, s-a aflat în coada clasamentului european, si­­tuându-se pe poziția penultimă, după Irlanda (3,1%). În vârful clasamentului pe 2022, s-a aflat Islanda (7,1%), urmată de Suedia (6,9%) și de Danemarca (6,3%).

Corigenți la capitolul investiții în infrastructura școlară

„Lipsesc sau sunt total insuficiente investițiile necesare pentru dezvoltarea și modernizarea infrastructurii sistemului de învățământ și de formare profesională – modernizarea, dar și construirea de cre­șe, grădinițe, școli gimnaziale, școli profesionale, licee, săli și terenuri de sport, ateliere-școală, cabinete medicale și stomatologice, astfel încât să oferim preșcolarilor și elevilor din România standarde ridicate de infrastructură și un act educațional de calitate“, se spune în rezoluția adoptată de reprezentanții Federației Sindicatelor Libere din Învățământ.

Infrastructura școlară din țara noastră are mult de suferit, și nu de ieri-de azi. Școlile din zonele rurale sunt, multe dintre ele, cu un picior în secolul XIX, aici igiena lipsind aproape cu desăvârșire, iar gradul de siguranță a elevilor și profesorilor fiind unul foarte scăzut.

Deficitul de fonduri și incoerența mă­surilor luate la nivel guvernamental, amestecul factorului politic la nivelul ad­­ministrațiilor locale și la nivelul conducerilor unităților de învățământ, precum și, deloc în ultimul rând, indiferența politicienilor față de soarta educației, toate acestea au făcut ca infrastructura școlară să arate așa cum arată astăzi, cu creșe și grădinițe puține, cu numeroase școli vechi și foarte vechi, la acest capitol în ultimii 30 de ani construindu-se foarte puțin.

Din acest motiv, din peisajul școlii românești încă fac parte tavane care stau să se prăbușească peste elevi și profesori, toalete insalubre ori care lipsesc cu desăvârșire, laboratoare și ateliere școlare im­­provizate. Să mai adăugăm la toate acestea drumurile impracticabile în multe localități rurale, în vreme ce lipsa grupurilor sanitare și a căldurii continuă să fie realități triste ale învățământrului pre­universitar românesc. Și cum investițiile în infrastructura școlară autohtonă sunt mai mult decât insuficiente, iar autoritățile locale continuă să taie panglica la câte un WC din curtea școlii care a fost cel mult renovat, lucrurile nu pot merge bine nici de acum înainte.

Autoritățile de la noi, indiferent că vorbim despre cele din educație sau ­despre cele din administrațiile locale, suferă de un fel de maladie în privința comunicării și receptării, pentru că nimic din toate astea nu au reușit să ajungă la urechile lor vreme de 30 de ani. Banca Mondială însăși a atras la un moment dat atenția asupra acestui aspect: „Clădirile, sălile de clasă, laboratoarele și dotările – adică infrastructura educațională – constituie elemente vitale ale mediilor de învățare“.

Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36