O avalanșă de schimbări s-a abătut asupra instituției educației. Experiența învățământului online a grăbit, se pare, aceste schimbări mai mult sau mai puțin așteptate, iar ceea ce se conturează este o adevărată „revoluție“ în educație. „Revoluție“ și nu reformă, așadar, fiindcă vechea paradigmă a școlii e profund afectată. Și nu e vorba doar de evaluare – aici se va resimți cel mai clar schimbarea –, ci de multe alte aspecte al căror impact este complet imprevizibil, în condițiile în care vechile „pilotări“ sunt azi disprețuite.

De fapt, de mai multă vreme anumite caracteristici ale școlii românești erau considerate ca depășite, aparținând unui model instituțional vetust. Sau așa-zis vetust. E adevărat însă, că retorica de acest fel n-a fost niciodată argumentată solid, totul desfășurându-se sub semnul unui discurs în care postmoderniștii educației acoperă spațiul public într-un limbaj din care nu lipsesc sloganele. Și așa „reformiștii“, școliți la școala preluării „formelor“ europene celor mai noi, au găsit, de astă dată, un teren prielnic în persoana unui ministru al Educației care pare „amețit“ de noutatea formelor și a formulărilor. Ca de obicei, vocile specialiștilor universitari se aud timid. Poate și fiindcă mediul academic a fost treptat scos din „jocul“ reformei, autorii acesteia fiind de cele mai multe ori oameni al căror contact cu școala reală este palid, de cele mai multe ori ei fiind creatorii unor „bule“ educaționale ale căror mesaje pot fi interesante, dar fără valoare de generalitate.

Numele generic al acestei reforme-revoluții ar putea fi „democratizarea deplină a școlii românești“, ceea ce o face mai „politică“ decât s-ar fi vrut. Căci în locul nevoii de rigoare a oricărui sistem se introduce aproximarea, relativizarea, criteriul normativ fiind înlocuit cu un criteriu difuz, profund personalizat. Ceea ce în educație este cu putință doar acolo unde pregătirea și calitatea profesorilor este dincolo de orice îndoială, iar managementul de unitate școlară este capabil să valorizeze reforma. Ceea ce nu e cazul!

Fără îndoială, nu atât „modularizarea“ anului școlar este principala problemă a măsurilor anunțate, ci felul în care această nouă segmentare influențează alte numeroase componente ale eposului școlii. Și mai ales evaluarea. Or, în acest caz, suntem invitați în zona utopiei, fiindcă filozofia de la care se pleacă este aceea că elevul ca ființă rațională este mereu și prin definiție motivat pentru învățare. Sau că, mutând mingea în zona educatorului, acesta este un magician care va genera o dragoste și o plăcere ne­­sfârșită elevului, oră de oră, pentru studiu. Orice ar presupune obligație, feedback, e resimțit în această „nouă“ școală a prof. Cîmpeanu că fiind sursă de stres. E adevărat că, în mai recente intervenții, ministrul a mai nuanțat lucrurile, cel puțin în privința numărul de note pe care un elev trebuie să le aibă pentru a i se încheia media anuală (?!…).

Este aproape firesc ca o anume categorie de profesori să îmbrățișeze ideile noii reforme. În fond, ea „eliberează“ profesorul de o serie de sarcini… stresante. Una peste alta, din aceste măsuri ar putea câștiga și voturi. Iar voturile sunt așa de prețioase azi când absenteismul e în floare! Așadar, profesorul va fi eliberat, prin eliminarea semestrelor, de prea multele obligații cu care era împovărat: multe note, teze la unele discipline, corigențe trimestriale, alte evaluări sumative, periodice etc. Abordând o tonalitate relaxantă, am putea spune că, în sfârșit, vom avea o școală prietenoasă nu doar pentru elevi, ci și pentru profesorii din învățământul preuniversitar.

Dar chiar primite cu satisfacție de o anume parte a corpului profesoral, e de presupus că există și rezerve serioase, iar acestea nu vin neapărat doar din zona universitară. De unde ar putea veni aceste rezerve și ce aspecte ale noilor decizii ar putea stârni scepticism e o întrebare importantă, iar răspunsul nu ar trebui neglijat de către ministrul Educației.

E vorba în primul rând de o problemă de fond: mărirea gradului de decizie personală în educație a profesorului presupune, în principiu, o anume pregătire a acestuia, între altele convingerea că profesorul are reale competențe privind un alt fel de a evalua, competențe despre care nu se poate spune că ar exista cu adevărat. Iar dacă acestea nu există deocamdată, atunci e nevoie ca unele măsuri să fie rediscutate, eventual amânate. Ideea recentă de a schimba categoric modul de formare a profesorului – salutară în unele privințe – urmează, nu anticipează procesul noii reforme. Standardizarea evaluării în învățământul românesc nu a atins nici până azi un nivel acceptabil de performanță, diferențele de notare între profesori fiind în continuare foarte mari. Dar s-ar putea spune că tocmai din acest motiv o sim­plificare cantitativă a numărului de note, ca și a contextelor în care elevul primește notă, ar fi binevenite. În fapt însă, asistăm la o altă iluzie periculoasă. Ideea că două „medii“ semestriale ale unui elev ar fi mai puțin semnificative decât o singură medie obținută din „n“ note date de-a lungul unui întreg an e în mod evident falsă.

Cât privește problema eliminării tezelor, aici au fost în discuție și alte aspecte, unele prezentate în Tribună. E vorba despre modelul de până acum al examenelor naționale, care toate se desfășoară scris. Dar cum și examenele naționale se pot schimba, discuția pare a fi redundantă.

Adrian Costache – profesor

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022