Carențe de fond ale școlii

Sistemul nostru de învățământ suferă de decenii întregi, mai întâi ca urmare a dictaturii comuniste, iar apoi din cauza degringoladei de după 1989, când toată lumea a făcut „reforme“ fără cap și coadă, în ritm prea alert, fără să aibă răbdarea de a le vedea consecințele. Interesant este faptul că aceste „reforme“ – de fapt, încercări de cosmetizare eșuate – cu cât au fost mai multe și mai dese, cu atât au lăsat urmări pozitive mai puține. Adică școala a rămas în multe privințe închistată, cu înnoiri de formă, nu de reformă și cu o tentă vizibilă de degradare continuă. Înainte de reforma de conținut a școlii românești ar trebui să asigurăm cadrul potrivit de aplicare a unei asemenea reforme. Or, învățământul românesc preuniversitar nu reușește un lucru elementar, anume să școlarizeze toți copiii, după cum prevedea până și legea instrucțiunii a lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, care stabilea că învățământul primar, de patru clase, era obligatoriu și gratuit. De aceea gradul de analfabetism în România a ajuns la niveluri îngrijorătoare. Și aici vorbesc nu numai de analfabetismul funcțional, ci mai ales de analfabetismul propriu-zis (de necunoașterea scrisului și cititului). O a doua deficiență este abandonul școlar timpuriu. Tot mai mulți copii, mai ales din mediul rural, după un an-doi de școală, renunță. O a treia deficiență este uriașa diferență dintre învățământul urban și cel rural, dintre școlile de elită de la orașe și celelalte școli. Cum se pot imagina, într-o țară a Uniunii Europene, licee în care niciun elev nu reușește la examenul de Bacalaureat?

Reformarea educației

Peste toate acestea vine instabilitatea planurilor de învățământ și a programelor școlare. Nimeni nu mai știe ce și cum învață, se scot și se introduc materii peste noapte, se elimină discipline consacrate de la Renaștere încoace, în favoarea a fel de fel de improvizații. Se confundă anumite conținuturi, absolut necesare azi în lumea contemporană (drepturile copilului, cunoștințe de igienă, de sănătate, cunoștințe antreprenoriale și bancar-financiare, elemente juridice, reguli de circulație rutieră, apărarea contra incendiilor etc.) cu disciplinele școlare. Copiii noștri învață multe și de toate, de-a valma, fără discernământ. Programele de matematică, fizică, chimie, biologie, dar și cele de științe sociale sunt excesive. În majoritatea claselor, înțeleg materia doar 5-10% dintre elevi, restul sunt pierduți pentru instruire. Manualele alternative – un alt experiment făcut pe seama elevilor și profesorilor – au adus mai multă libertate în abordarea diferitelor materii, dar au creat și multe neajunsuri (mai ales la științele sociale), în condițiile în care examenele noastre sunt naționale, cu subiecte unice. Las deoparte celelalte carențe, ca lipsa personalului calificat, salarizarea dezastruoasă, fuga de învățământ a specialiștilor buni, dotările slabe în școli, lipsa de igienă în școlile rurale, neputința de a-i trimite la școli bune pe elevii din mediul rural, pierderea de „creiere“ supradotate etc. Adevărul este că am ajuns să lucrăm cu profesori slabi și mediocri, ceea ce ne obligă să scoatem generații de absolvenți slabi și mediocri. Pentru viitorul acestei nații, faptul este catastrofal.

În plus, la noi copiii nu merg cu plăcere la școală, ceea ce arată carențe grave ale întregului sistem. Educația în secolul al XXI-lea nu se mai poate face cu bățul, nici cu amenințări, ci cu pasiune și încredere. E drept că nu se face nici cu imixtiunea neprincipială a părinților sus-puși, care cred că știu mai bine cum se face instruirea și care îi pun la punct pe învățători și profesori, desconsiderându-i.

Universitatea și meseria de profesor

Nici în ceea ce privește școala superioară nu stăm mai bine. De la „fabricile de diplome“, prezente la tot pasul, până la tezele de doctorat plagiate ale demnitarilor avem de toate și în universități. Cel mai grav lucru în școala superioară românească este, cred, lipsa de încurajare și de recunoaștere a calității, competiției și performanței. Educația este, pentru majoritatea decidenților politici, o anexă supărătoare și o apăsare la buget. Diriguitorii se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări. Ca urmare, cei mai buni absolvenți nici nu plănuiesc să fie profesori. Dacă au alte oferte – și au – fug de dăscălie ca de sărăcie. Pentru un trai decent, dascălul nu are nevoie numai de bani, ci și de confort spiritual, are nevoie de o îmbinare sau de o simbioză între condițiile materiale și statutul în societate, între bunăstare și respectul comunității. Un dascăl nu are de ce să fie umil, fiindcă umilința predispune la compromisuri, iar compromisurile diminuează statutul, coboară omul și meseria. Noi cam asta am făcut în ultimii ani: l-am ajutat pe dascăl să fie modest și umil, să cedeze ispitelor, să caute venituri bănești cu orice preț ca să poată trăi. Mai mult, pe mulți dascăli tineri și buni, pregătiți impecabil, pe banii noștri, i-am alungat pe alte meridiane, ca să asigure binele altor societăți. O condiție ca școala să meargă bine constă în statutul demn, inclusiv din punct de vedere material, al profesorilor. Iar acest statut demn de­­pinde de guvernări, de filosofia guvernării, nu de târguieli penibile pentru o părticică din buget. Oamenii de stat de odinioară făceau strategii și nu tactici. Planu­rile-cadru pe termen lung țin de viața generațiilor viitoare, nu de clipa scurtă de față. Noi facem felurite planuri, dar mărunte și fără perspectivă. Nu așteptăm, însă, urmările lor și ne grăbim să facem altele și altele. Ca să reușim, ne-ar trebui un plan pe 10-20 de ani, care să nu fie modificat de fiecare guvern sau ministru și care să-și arate roadele. Cum să facem asta, dacă schimbăm miniștrii Educației ca piesele pe tabla de șah, dacă aproape toți titularii de la Educație șterg cu buretele ceea ce a început antecesorul și o iau de la capăt?

de Acad. Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021