Educația în vremea pandemiei

Educația în vremea pandemiei

Articolul își propune să abordeze problema educației școlare în timpul pandemiei de Covid în perioada martie 2020-ianuarie 2021, din perspectiva schimbării modelului de interacțiune interumană atât în mediul profesional, cât și în instituții. Scopul articolului este de a identifica dificultățile și beneficiile unei educații școlare online, în condițiile actuale create de pandemie. Expunerea pornește de la prezentarea conceptului de educație prin raportarea momentului 2020 la diferite perioade istorice pentru a demonstra că această veche acțiune de a iniția generațiile noi în viață și-a păstrat specificul indiferent de evenimentele istorice sau catastrofele naturale.

Anul 2020 va rămâne în conștiința omului modern prin privațiunile și eforturile de reinventare pe care ființa umană a fost nevoită să le facă pentru a se adapta la noua viață. Dacă înainte de momentul Covid re­­lațiile interumane se defineau prin jocul succesiv de gesturi și mimică ce acompaniau cuvintele între interlocutori, situația pandemică a impus o nouă ecuație de comunicare, reducându-l la un schimb de informații intermediat de un ecran care limitează manifestările afective ce nuanțează și personalizează mesajul. Astfel se naște întrebarea dacă această schimbare a modului de abordare a interacțiunilor determină o diminuare a calității proceselor de cunoaștere intermediate astfel sau deschide perspectiva unor abordări inovative ale acestora. Articolul își propune să identifice aspectele educației școlare derulate în perioada pandemică ce pot redefini paradigma pedagogică actuală, aducând noi valențe atât în relaționarea dintre profesori și elevi, cât și în modul de prezentare a disciplinelor prin ra­­portare la diferite perioade istorice când educația s-a desfășurat sub alte forme eficiente, notele comune cu situația actuală fiind esențializate prin fraze-cheie la începutul fiecărui paragraf.

Educația este o activitate firească, o parte a activităților habituale

Educația desemnează un proces de facilitare a învățării prin diverse tehnici și mijloace, urmărind atingerea unei finalități ajustate la condițiile socio-istorice și definite în funcție de cerințele mediului socio-profesional. De-a lungul istoriei, formarea tinerei generații a fost una dintre cele mai relevante obligații ale fiecărei societăți întrucât de aceasta a depins su­praviețuirea comunității. Încă din zorii umanității, adulții au căutat modalități adecvate de a ajunge la sufletul micuților învățăcei pentru a-i conecta la activitățile habituale și a-i învăța să supraviețuiască în iureșul vieții. Picturile parietale din Altamira (Spania), Lascaux (Franța) și alte peșteri sunt veritabile exemple de didactică prin care generațiile adulte imortalizau scene uzuale de vânătoare spre a le marca în memoria colectivă. Studiile comparative ale populațiilor contemporane de tip arhaic evidențiază că trecerea la pubertate marchează momentul inițierii puberilor în activitățile uzuale ale adulților, ei fiind trimiși pentru o perioadă de timp să trăiască cu adulții validați ai grupului pentru a învăța îndeletnicirile de bază (Van Genep, 1909). Așadar, perioada preistorică reprezintă educația ca pe o activitate intrinsecă comunității, o extensie a vieții sociale cu scopul de a culturaliza tânăra generație. Ce spune neoliticul despre educație? Că este o acțiune firească pe care toți adulții o făceau împreună cu copiii pentru a-i învăța să supraviețuiască. Așadar, educația vine dintr-o nevoie clară socială și face parte din viață, nu este nevoie de un aparat instituțional rigid pentru a o susține. În perioada pandemică actuală, se poate afirma că limitările sociale im­­puse au provocat școala să descopere valențele unei educații care să decurgă firesc, să angajeze generațiile fiecărei familii în continuarea formării copiilor. Yuval Harari frumos spunea că este ne­voie de un trib întreg pentru a crește un copil (Harari, Yuval, 2011), iar borna temporală 2020 devenită deja istorică a responsabilizat întregul cerc social din jurul copiilor, aducând un iz ancestral matricei educaționale moderne. S-ar putea spune că educația a deprins din nou acel caracter al firescului din relaționarea între generații, copiii mărindu-și astfel arealul de cunoștințe și deprinderi asociate numai școlii până în prezent, cu cele asimilate în comunicare cu adulții relevanți prin orele făcute alături sau cu ei. Deși sunt cazuri în care părinții nu reușesc să se delimiteze de copil și îi furnizează soluțiile, punându-l pe micuț în situația de a nu avea curajul să încerce o rezolvare de probleme de orice fel fără confirmarea adultului, și această experiență este utilă întrucât permite testarea perspectivei copilului și generează eforturi de a se adapta capacității lui de înțelegere. Beneficiile sunt multiple: comunicarea intergenerațională se optimizează, obiective din sfera metacogniției se ating prin raportarea eficienței învățării la conținutul de bază, motivația copilului pentru studiu poate să crească prin susținerea parentală, iar micuțul învățăcel înțelege că educația durează toată viața pentru că își surprinde părinții studiind cu el. Acest ultim aspect constituie sursa autoeducației, care este fundamentul unei vieți adaptate la continua evoluție a societății. Pe de altă parte, în perioada contemporană de restricții, experimentarea prin interacțiunea cu mediul, odinioară atât de importantă pentru populațiile arhaice, a redus exercițiul de testare și tatonare a lumii exterioare de către copil, impunând o reducere a tempoului în formarea operațiilor gândirii și a construirii proceselor de cunoaștere. Teama de necunoscutul reprezentat de boala provocată de virus a modificat cognițiile părinților care au testat nesiguranța atât pentru viața lor, cât și a copiilor, emoție pe care cei mici au preluat-o de la adulți și au amplificat-o cu logica lor animistă. Mulți părinți nu știu că cei mici și-au păstrat încă nealterată capacitatea de a citi limbajul nonverbal al celor din jur „citind“ astfel emoțiile pe care cei mari le ascund. Cu timpul, prin autocontrol, educație și mentalizare, adultul învață să nu mai acorde atenție limbajului trupului și pierde mult din nuanțele afective ale comunicării. Așadar, pe lângă limitarea activităților care le dezvoltă gândirea, copiii au testat o afectivitate încărcată negativ care le-a potențat temerile pe care le aveau deja și erau specifice ­vârstei: frica de întuneric, de ființe mitice, umbre. În perioada de izolare nu puține au fost cazurile de insomnii sau coșmaruri la vârstele mici, datorate frământărilor din timpul zilei și fricilor amplificate de limitarea spațiului. Dacă în timpurile vechi acestea erau rezolvate prin confruntarea directă cu animalele la vânătoare sau în alte acțiuni de învățare a rolului în comunitate, în prezent, în condițiile de izolare, singurele activități de catharsis au implicat lectura poveștilor sau jocurile statice, care nu au întrunit condițiile de activism necesare unei descărcări a energiei specifice vârstei. În aceste condiții, realitatea virtuală a fost unica opțiune valabilă pentru ceva timp, deși, dincolo de aspectele pozitive reprezentate de dezvoltarea unor abilități de lucru pe aceste dispozitive, au lipsit multe valențe ale evoluției echilibrate afective și cognitive în viața micuților.

de Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.