Foto: dreamstime

Articolul se concentrează pe identificarea caracteristi­cilor societății actuale și punctează o parte dintre elementele care definesc un model de educație rezilient la schimbările impredictibile ale mediului social, politic impuse de ritmul evoluției tehnologice și medicale. În final, sunt propuse câteva sugestii generale de facilitare a adaptării curriculei la dinamica socială actuală.

„Timpul nu mai avea răbdare“ (Marin Preda) cu o societate în care știința a devenit principalul vector de schimbare socială și politică impunând principii care redimensionează valorile fundamental umane care au stat la baza evoluției societății încă din zorii umanității. Secolul al XXI-lea a început sub semnul unei singularități tehnologice care face imposibilă predicția unei anumite direcții în viitor datorată rapidității descoperirilor științifice din domeniu. Axioma ce definește curiozitatea umană în aceste timpuri reflectă magistral îndoiala carteziană „dubito ergo cogito, cogito ergo sum“ și se contrage în întrebarea „dar dacă ceea ce știm ­despre… nu este corect?“. La nivel subliminal, reflecția oglindește voința de a schimba principiile de referință ale științei de sute de ani și de a construi o nouă concepție despre viață și lume pornind de la fundamente noi. Astfel, omul contemporan devine din Homo ­Sapiens un veritabil Homo Ludo Mentis (omul care se „joacă“ cu mintea), ce își petrece timpul modelând mediul conform nevoilor sau dorințelor sale. Ce condiții au favorizat trecerea de la reflecția asupra înțelegerii principiilor naturii la acțiunea transformativă a lumii dincolo de nevoia de a-și satisface trebuințele pentru o adaptare adecvată? Până în secolul al XX-lea, știința a cercetat principiile de bază ale înțelegerii naturii și a omului prin intermediul inteligenței umane.

Crearea inteligenței artificiale a deschis oportunități încă necunoscute și nelimitate în cercetare. Astfel putem să gândim evoluția societății pe o scală temporală alegând ca repere perioada î.I.A. (= înainte de inteligența artificială), respectiv BAI (before Artificial Intelligence) și d.I.A. (după inteligența artificială), respectiv AAI (Anno Artificial Intelligence), urmărind modelul cunoscut până acum de împărțire a epocilor istorice. Descoperirea acesteia redefinește valorile cunoașterii umane și conferă omului posibilități multiple de a extinde modele de schimbare socială într-un timp foarte scurt către un număr foarte mare de subiecți. Literatura de anticipație a secolelor al XIX-lea și al XX-lea a creat unele dintre cele mai fascinante scrieri despre distopii în care viața socială este guvernată de un creier artificial, care au fost doar ficțiune până în momentul în care știința a atins anticipația în secolul tehnologiei avansate. Iar din acest punct, orice scenariu social este posibil de ajustat și implementat prin intermediul inteligenței artificiale. Astfel, schimbarea a devenit măsura timpului, întrucât orice modificare antrenează o cascadă de transformări posibile.

În contextul actual, în care viața începe să fie reglementată de rețele de inteligență artificială antrenate de specialiști pe diverse modele comportamentale în cele mai intime aspecte ale rutinei omului, se disting două categorii sociale: cei care proiectează și implementează programele de tip AI în sistemul social, pe de o parte, și restul de cetățeni care trăiesc viața guvernată de regulile și limitările impuse prin intermediul tehno­logiei, pe de alta. În acest context, educația este singura șansă de a păstra echilibrul între fascinația puterii tehnologice și instinctul de conservare al speciei umane.

Așadar, care este rolul educației în noua lume tehnologizată? Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie evidențiate distincțiile dintre mintea umană și inteligența artificială. În timp ce creierul uman dispune de mi­­liarde de neuroni care se pot conecta între ei prin sute de miliarde de sinapse în scopul de a ­percepe lumea înconjură­toare și a dezvolta raționamente utile în procesul de adaptare la cerințele vieții sociale, inteligența artificială a fost creată de savanți pornind de la modelul minții omenești și poate să imite mecanismele neurale de funcționare în sensul recunoașterii de imagini, al învățării unui limbaj și al conturării de decizii în baza unui set vast de date furnizat ante­rior. AI nu poate crea conștiință sau emoții, însă poate stoca inimaginabil de multe date pe care le corelează folosind algoritmi matematici. Mintea umană trăiește, vi­brează, creează și empatizează, ceea ce inteligența artificială nu poate. Cu toate acestea, creierul uman dublat de rapidita­tea și exactitatea AI ar putea atinge potențialul maxim în dezvoltarea științi­fică.

Atât mintea umană, cât și inteligența artificială sunt rezultatul unei acțiuni de formare, educare a unor sisteme com­plexe neurale, unul biologic, celălalt artificial, așadar ambele depind de intervenția factorului uman modelator. Astfel, educația rămâne acțiunea complexă esențială de care depinde direcția în care viitorul se va îndrepta. Iar într-o societate în care dinamica vieții sociale este reglementată de rețele artificiale antrenate după un algoritm construit pe anumite valori și comportamente considerate adecvate, care este rolul minții umane, dincolo de conformism? În baza observațiilor făcute asupra comportamentului uman influențat de modelele promovate de rețelele sociale și de mass-media din ultimii doi ani se pot stabili câteva laturi ale personalității umane care trebuie să fie potențate prin educație pentru ca omul să își păstreze unicitatea de ființă superior dezvoltată psihic pe care și-a câștigat-o de-a lungul evoluției:

1. Capacitatea de a crea este caracteristica ce a făcut posibil progresul culturii și emanciparea spirituală în diferite epoci istorice. Omul a creat încă de la începuturi pentru a se exprima și a-și optimiza viața, iar în momentul în care a reușit să aibă un confort, a inventat arta în scopul de a comunica emoții și idei. În orice re­­gim politic, cultura a constituit forma de exprimare a libertății spirituale și a reușit să unească oamenii în năzuințele lor. Educația trebuie să rămână vectorul im­­portant prin care creativitatea să fie exersată ca o capacitate cu ajutorul căreia omul viitorului va dispune de propriile cunoștințe în mod autonom pentru a-și atinge scopurile. Așadar, școala trebuie să introducă obiective care să vizeze dezvoltarea creativității prin exerciții, situații problematice, studii de caz, prin care copiii să învețe să combine informațiile ingenios pentru a rezolva probleme sau a lua decizii. Cu cât educația va reuși să învețe copiii să își exprime creativitatea în orice situație, cu atât viitorul va fi mai ușor de gestionat.

2. Inteligența emoțională este o altă latură a personalității care asigură înțelegerea contextului social și contribuie la adecvarea comportamentului la diverse situații. Indiferent de gradul de digitali­zare a activităților sociale, acest tip de inteligență rămâne esențial în adaptarea umană. Deși nivelul acesteia depinde mult de tipul de atașament dezvoltat de familie încă din copilăria mică, educația rămâne unul dintre factorii esențiali care o pot dezvolta prin exerciții, discuții, studii de caz capabile să crească gradul de conștientizare și înțelegere a emoțiilor și, prin aceasta, să sprijine la exprimarea autentică a lor. Cu cât educația va învăța tinerii să se înțeleagă mai bine și să își adecveze conduita socio-afectivă la prezent, cu atât viitorul va fi mai echilibrat.

3. Autocunoașterea și valorizarea de sine sunt două aspecte care stau la baza echilibrului psihic și emoțional. În ultimii ani s-au întărit modalitățile de confirmare de sine prin mijloace extrinseci, prin modele comportamentale promo­vate de rețelele sociale sau mass-media, ceea ce a determinat ca satisfacția personală oferită de acest tip de actualizare de sine să fie scăzută, pe de o parte, și au dezvoltat un tip de comportament adictiv față de aprecierile din exterior, care crește conformismul și scade creativitatea, pe de alta. Ro­­lul educației în acest caz este de a învăța copiii să își cunoască resursele personale și să le valorizeze, pentru a-i motiva să le dezvolte și să le formeze obișnuința de a se autodezvolta în permanență. Cu cât educația va forma oameni care își cunosc și își actualizează potențialul, cu atât ziua de mâine va fi în mâini sigure.

4. Trăirea conștientă a prezentului ca prezent este una dintre cele mai importante componente ale vieții psihice care asigură o conectare activă la realitate și o evaluare autentică a capacităților personale de coping. Educația are un rol esențial în a-i ghida pe copii să perceapă momentul prezentului în complexitatea lui pentru a fi capabili să dezvolte strategii de adaptare eficiente. A învăța din timp să își perceapă corpul, să își audă gândurile, să își asculte emoțiile, constituie începutul acceptării de sine și condiția creării unui spirit receptiv și adaptabil la nou. Cu cât educația va reuși să crească receptivitatea de sine a omului, cu atât viitorul va fi mai ușor de înțeles, acceptat și adaptat.

Într-o lume în care schimbarea a ­de­venit măsura trecerii timpului, sensul vieții umane a devenit reziliența: rezili­ența psihicului uman într-o lume vir­tuală, re­ziliența emoțiilor umane într-un spațiu tehnologizat până în cele mai intime detalii, reziliența autonomiei spiri­tului uman într-o lume proiectată după algoritmi matematici. Iar cheia construirii unei reziliențe bune este cel mai vechi mod de a influența spiritul uman: educația.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului