Cristina ȘTEFAN, profesor

Distanța tradițională

Cu toții am fost bucuroși de faptul că, pe măsură ce societatea a progresat, distanțele între oameni s-au redus, timpul în care este parcurs intervalul dintre două puncte în spațiul geografic s-a micșorat. Mai mult, dezvoltarea democrației și înțelegerea necesității de a respecta drepturile omului, indiferent de particularitățile fiecăruia, a permis și reducerea distanței simbolice în relațiile interumane. Ca măsură a educației în spiritul valorilor democratice, urmărim să conștientizăm activarea stereotipurilor, nocivitatea prejudecăților și să diminuăm la nivelul atitudinilor și comportamentelor discriminarea cu alaiul ei de consecințe.
Constatarea este aceea că, în mod tradițional, tendința principială era de a face apropierea posibilă, o apropiere bună, care să ofere suport pentru împlinirea umană.
Apropierile efective au fost și rămân greu de gestionat, includ structural tendințe contradictorii, o ambivalență atitudinală între atracție și respingere, care pare de nedepășit. Urmându-l pe Arthur Schopenhauer, ne putem aminti Parabola porcilor spinoși, cei care, traversând o iarnă grea, cu un ger cumplit, aveau de ales dacă să stea departe unii de alții, dar astfel să riște să înghețe de frig, sau să se apropie, ținându-și de cald. Dificultatea în care se aflau era dată de faptul că o prea mare apropiere ar fi însemnat să se rănească, țepii pe care îi aveau impunând ca o oarecare distanță să fie păstrată.
Nu excludem că, uneori, proximitatea poate fi apăsătoare, nocivă, la limită chiar distrugătoare. Dar aceasta apare mai mult ca o excepție, o apropiere amenințătoare putând fi una de tip conflictual, una în care neînțelegerea a devenit cronică, în pofida eforturilor de negociere ale părților. Altfel, dacă sunt cunoscute suficient de bine datele care descriu realitatea socială imediată, nivelul de incertitudine este mic, atunci problema ce distanță ar fi optim să păstrăm în raport cu ceilalți nu se impune a fi rezolvată.
Orice relație de lungă durată provoacă un adevărat joc al distanțelor interpersonale, cu rostul de a evita disonanțele, de a realiza un raport armonios, util în păstrarea echilibrului cu sine și cu lumea.
Antropologul american E.T. Hall, cel care a dezvoltat conceptul de proxemică, a consacrat distincția dintre o zonă intimă, una personală, alta considerată zonă socială și, în sfârșit, o zonă publică. Modul în care ne plasăm în spațiu este corelat cu semnificația culturală pe care o acordăm tipurilor de legături cu ceilalți, în diferite contexte sociale. Mai este, cu siguranță, și un mod de a reglementa raporturile de putere. Cine poate să impună cât și cum să fie distanța, chiar să ceară păstrarea distanței, deține o pârghie de putere prin care influențează cu succes relațiile cu ceilalți.
Delimitările privind formele pe care le pot lua diferitele distanțe sociale ne permit să observăm cât de nuanțată este trebuința psihologică de siguranță.
Zona intimă e marcată de încredere în cazul permisiunii, versus neîncredere și ostilitate provocată de irascibilitatea care însoțește o posibilă apropiere nedorită, care este înțeleasă drept o amenințare.
Zona personală, la o lungime de braț întins, rămâne o zonă accesibilă doar celor apropiați, la care vorbind putem privi cu familiaritate.
Zona socială, aceea pe care o păstrează mereu la ghișeu funcționarul față de clientul pe care îl servește, este o zonă impusă de reguli ale organizațiilor, induce o atmosferă formală.
Zona publică este aceea a discursului oficial dedicat unui public de masă, impersonală, neutră, în care un aer sobru de ceremonie se simte ca venind de departe.
Ce rost au astfel de delimitări? Probabil că ele ne ajută să conștientizăm că termenii aproape, respectiv departe pot avea semnificații psiho-sociale culturale diferite de la un individ la altul, de la o comunitate la alta.
O altă corelație poate să trimită la mecanismele de vulnerabilizare, cât de ușor putem deveni vulnerabili, doar printr-o simplă apropiere.
Am putea observa că, din modul tradițional de a gândi, distanța nu a mai rămas decât preocuparea continuă pentru satisfacerea nevoii de siguranță.
Date fiind împrejurările de viață curente, am început să învățăm cum să ne poziționăm unii în raport cu alții, să conștientizăm treptat care sunt regulile care guvernează limbajul distanțelor.

Distanța socială – un concept sociologic

În accepțiunea comună sociologică, distanța socială vizează diferența percepută și conștientizată ca atare între persoane și grupuri, prin raportare la un criteriu. În mod clar, ea este altceva decât distanța fizică, geografică, teritorială. E un construct cu valențe culturale, atitudinale, valorice.
Presupunând că există o principială bună-credință, dacă țin la distanță pe cineva, trebuie să am un temei pe care să îmi fundamentez poziționarea. O fac pentru a mă simți în siguranță, pentru a-mi conserva starea de bine. Nu este de imaginat să iau distanță față de cineva sau față de ceva, dar să nu știu de ce consider că este mai adecvat așa.
În ultimul timp, sensul conceptului pare că se schimbă sub presiunea la care este supus simțul comun, care tinde să asocieze distanțarea socială cu cei doi metri pe care ar trebui ca oamenii să îi păstreze în raport cu semenii, o măsură de prudență medicală, adoptată cu rostul de a preveni răspândirea îmbolnăvirii.
Deci, distanțarea socială apare drept o cerință a medicilor, a celor care se ocupă cu sănătatea publică, fiind în mod concret o interdicție de a te apropia de o altă persoană, de la care este posibilă contaminarea cu virusul pandemic.
În accepțiunea sociologică, știm că distanța socială scade pe măsură ce oamenii se cunosc mai bine, dacă participă la realizarea unor obiective comune iar barierele psihologice pot fi depășite treptat, în timp ce crește încrederea și cooperarea.
Acum, la nivelul simțului comun lucrurile sunt diferite: tocmai pentru a rămâne de încredere și a face posibilă o formă de activitate comună distanța fizică este imperativ să fie păstrată.
Distanța în raport cu ceilalți poate fi imaginată asemenea unui scut de apărare pe care, în mod legitim, orice om este îndreptățit să îl ridice pentru a se proteja.
Distanța socială percepută ca fiind păstrată de ceilalți față de propria persoană implică însă și conotații negative, greu de tolerat din punct de vedere psihologic.
Nevoia de asociere, cea de comunicare, trebuința de confirmare a modului de a gândi asupra unei probleme de viață rămân în așteptare. Dorul de Celălalt ne face să uităm cât de stânjenitoare era înstrăinarea pe care o simțeam ca o inadecvare personală în raporturile inevitabile cu Altul.
În filozofie, raportul între Eu și Celălalt este corelat celui dintre identitate și alteritate. Ajungem cumva la titlul unei cărți a filozofului francez Emmanuel Levinas, care ne îndeamnă să reflectăm la menirea raportului: Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, ca un mod uman de a-i purta de grijă, într-o manieră responsabilă, ca o „relație între libertăți care nu se limitează, nici nu se neagă, ci se afirmă reciproc“.
Distanța socială percepută este însă un bun exercițiu de antrenament al empatiei cu cei care, din cu totul alte motive, se află, de-a lungul vieții lor, în situația de a nu fi acceptați, ci tot mereu împinși spre o îndepărtare continuă, spre o marginalizare epuizantă. O situație căreia îi fac cu greu față, dar pe care trebuie să o înfrunte anticipând că altfel perspectiva este de un dramatism tăcut, cel dat de excluderea socială pur și simplu.
Într-un sens opus, ne referim la apropierea socială, care se bazează pe acceptare, toleranță, moralitate, o stare de suport reciproc, prin care comuniunea de idei se articulează firesc. Uneori ne simțim apropiați cu scriitorii pe care îi citim, cu filozofii pe care îi admirăm, dacă intrăm în rezonanță cu modul lor de a gândi.
Alteori ne surprindem atât de îndepărtați de cei pe care ar fi trebuit să-i socotim apropiați, fie din considerente de rudenie, de vecinătate, sau de colegialitate etc. Nici în cazul  apropierii sociale, dimensiunea fizică geografică nu este în prim-plan.
Din perspectivă culturală, apropierea socială este motivantă, stimulativă, în timp ce distanțarea socială este demoralizatoare.
Din punct de vedere fizic, la nivelul spațiului măsurabil, apropierea față de alții poate fi, cum apreciază psihologii, un bun resort de detensionare nervoasă, un sprijin afectiv; în alte situații reprezintă doar o prezență stânjenitoare și atâta tot.
La nivelul simțului comun, înfricoșat de incertitudinea traiului în condițiile stării de urgență, apropierea poate fi reprezentată ca fiind manifestarea unui pericol iminent.

Materialul integral poate fi citit în numărul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului