Câteva întrebări, la sfârșit și la început de drum

După ani întregi de pregătire a unui proiect educațional cu ambitus național, după lungi perioade de dezbateri în cercurile de specialiști în științele educației, organizate pe comisii diversificate în paneluri, după o deschidere, din păcate de scurtă durată, a acestor dezbateri specializate pe tema proiectului legilor educației către o dezbatere publică largă, generală, odată trecut miezul acestei veri, vedem, în sfârșit, legiferate, prin intermediul instituției politice supreme, cele două paliere ale proiectului educațional național, în forma setului reprezentat de așa-numitele – deja autorizate și implementate juridic – Legi ale educației (dintre care aceea care poartă numărul 199/2023 vine să acopere segmentul superior al învățământului românesc, inclus, împreună și nu separat, în abrogata Lege nr. 1/2011, supranumită „Legea Educației Naționale“, cu toate modificările ulterioare produse legal asupra conținutului și formei ei).

Au fost necesari, așadar, mai bine de doisprezece ani (mai exact: doisprezece și jumătate), pentru ca, în ansamblul lui, învățământul românesc să își poată adapta cadrul legal general de organizare și funcționare la realitățile aflate în perpetuu dinamism ale vieții oferite de școală, ca instituție formativă fundamentală – dar nu unica, subliniez – în societatea românească de azi: o societate mult mai dependentă de contextul politic și, în general, istoric european și global decât în deceniile și (nu mai spun, atât de evident apare) în secolul anterior ori în precedențele acestuia.

Pare că un drum din zona legislativă a educației în România s-a încheiat și închis, iar un altul stă, deja larg deschis, în fața noastră. Totuși, să zăbovim doar o clipă.

Căci o astfel de constatare ne îndeamnă, aproape spontan, la o simplă reflecție, concretizată prin întrebări, precum acestea (printre altele) care urmează.

Ce semnificație, pozitivă sau contrară, poate avea faptul că, într-un interval de nici un deceniu și jumătate, o lege generală a educației se vede (ajunsă) în situația de a fi necesarmente înlocuită cu alta (sau altele)?

Nu cumva legea abrogată („L.E.N.“), suferind ajustări ulterioare nenumărate, precizări și completări succesive, în aproape toate secțiunile și capitolele ei, a fost, de fapt, impusă în mod forțat, fiind, din capul locului, dintru început (ab initio), incomplet și, în fond, prematur și chiar imatur concepută, votarea ei parlamentară – prin procedură simplificată de urgență și adoptare tacită – și imediata promulgare prezidențială răspunzând, mai curând, unor imperioase rațiuni și constrângeri de ordin politic, decât unor necesități reformatoare, reale și profunde, ale învățământului?

Oare, în sfârșit, de cât timp este nevoie pentru ca o lege sau mai multe din domeniul educației să își producă beneficele efecte, iar sistemul de învățământ, organizat după principiile fundamentale ale științelor educației și funcționând într-o manieră nu paralelă cu, ci adaptată dinamic la realitățile variate și variabile ale societății românești și ale epocii noastre, să culeagă roadele eficacității sale, vizibile, în primul rând, prin calitatea intelectuală și umană și numărul constant ridicat al beneficiarilor săi, direcți (absolvenți, în primul rând), dar și indirecți?

Șansa ameliorării

Tratate separat în formatul actual, ca legi diferite, cele două mari secțiuni organizatorice ale domeniului învățământului sunt în mod manifest complementare, inclusiv în sensul cel mai simplu: ele se completează reciproc. Mai mult decât atât, una se dezvoltă din cealaltă, una o presupune, la scara formării educaționale, pe cealaltă, iar numitorul comun al treptelor acestei formări, actantul fundamental al procesului îl reprezintă profesorul, în termeni specific educaționali, cadrul didactic. Condiția acestuia, indiferent de aria de referință, rămâne aceeași, ca drepturi, obligații și îndatoriri, pentru a rezuma ceea ce, în aceiași termeni tehnici, se numește statutul cadrului didactic. Așadar, dincolo de formala segmentare a ariilor care formează domeniul, unitatea lui iese cu ușurință și pregnanță în evidență.

Desigur, cele două legi, devenite organice – respectiv, forma conținutului („litera“) și substanța lor („spiritul“) –, nu mai pot fi și nici nu este de dorit a mai fi modificate, spre a nu se ajunge, din nou, ca în cazul precedentei unice legi, la o efectivă ciuruire a articolelor, paragrafelor, numerelor și literelor alcătuitoare. Totuși, ameliorarea unor aspecte – mai mult sau mai puțin numeroase – avute în vedere, concret sau teoretic, de către cele două legi este necesar fi luată în calcul, avându-se întotdeauna grijă ca efectele unor reformulări (prin adăugire-completare, prin precizare suplimentară sau chiar prin eliminare) să nu creeze contradicții sub raportul repercusiunilor în plan strict juridic.

Ideea de ameliorare se impune în mod necesar și de principiu, dacă vedem într-o lege, în oricare lege, nu un dat sau un fapt imuabil și imutabil, deci consfințit in aeternum, o dată pentru totdeauna, ci o realitate la fel de vie, ca aceea a vieții pe care o reflectă din perspectivă juridică. Legea – mai cu seamă în domeniul atât de complex al educației – reprezintă oglinda unui prezent al realității, dar este și proiecția ei în viitor. Legea nu e (ca) oglinjoara din celebra poveste a Fraților Grimm, care își are menirea să ne spună cine este fata cea mai frumoasă din țară. Pentru că ea, legea, spre deosebire de oglinjoară, nu doar ne arată cine suntem acum și cum arătăm la chip, ci ne și deschide fereastra spre viitor, spre a vedea cum vom arăta noi înșine în viitor.

Aceasta este puterea, deloc secretă, a unei legi, cu atât mai mult a aceleia care, la un moment dat, vine să reglementeze, mai bine și spre mai bine, realitățile existente în viața de zi cu zi a societății. O societate care este educabilă și se dorește nu doar educată, ci în cel mai înalt, perfectibil și ameliorabil grad educată. Aceasta este și șansa unei sau unor legi din domeniul educației, șansă pe care aș numi-o, cred că pe bună dreptate, șansa ameliorării.

Educația: viitorul trecutului

Prin urmare, între domeniile vieții sociale (vreau să spun, a societății), educația – acoperită de învățământ (public și privat) în cea mai ridicată proporție – constituie terenul celei și celor mai profunde ameliorări. Marile proiecte educaționale, care apar periodic în viața unei națiuni și se pun în aplicare, în general, ca reforme asumate, vor deveni autentice și veritabile reușite numai dacă nu își vor face apariția haotic, precum stâncile sau aisbergurile din valurile mărilor și oceanelor, înghețate sau nu, ci se vor înlănțui într-o logică a devenirii sociale, a macro-proiectelor structurale care jalonează existența globală a unei națiuni. O reformă, spre a reuși, spre a însemna un pas înainte pe drumul larg al progresului social, nu trebuie să o contrazică pe cealaltă, anterioară, tot așa cum logica de a fi a unei legi nu este să desființeze, în literă și spirit, o altă lege din același domeniu, ci să o îmbunătățească, să o rafineze, să o facă (și) mai utilă, social și (de ce nu?) mental vorbind.

Prin urmare, educația ține de domeniul ciclicității, dar, prin periodicitatea recurențelor adaptive și reformatoare, nu aparține oricărei ciclicități, ci aceleia în spirală. Educația este ca un cerc pe care îl începi și îl închei tot tu, pe care îl începi apoi din nou, dar la un alt nivel, superior, și pe care îl închei din nou. Educația implică un fenomen social care parcurge un traseu în spirală temporală. Cu alte cuvinte, utilizând o terminologie antic (greco)-clasică, educația este enciclică (en kyklo paideia, „educația în cerc“). Ea nu anulează trecutul, ci îl include în prezent. Ducând până la capăt raționamentul logic, vom spune că educația, autentică și nu experimentală, face ca trecutul esențializat, încorporat și integrat în prezent, să devină și să rămână nucleul, sâmburele viitorului: sau, cum am formulat mai sus și cum vom conchide, ca viitorul să se ascundă în trecut.

Scurtă întoarcere în timpul viitor

Educația modernă ni se relevă a fi spațiul recuperărilor celor mai benefice ale tradiției în materie. Ca moderni, așa cum excelent sublinia unul dintre cei mai avizați specialiști în istoria și teoria educației, savantul francez Henri-Irénée Marrou, suntem produsul, mai mult sau mai puțin evident și vizibil, dar funcțional, al educației Antichității Clasice, decantate prin grila culturală a umanismului renascentist. Punând în centrul ei omul, definindu-se în mod fundamental ca antropocentristă, educația clasică a infuzat viziunea educațional-formativă a omului modern, pe care a scos-o de sub tutelara, dar exclusivista viziune teologico-teosofică și a plasat-o „în miezul gândirii noastre“, ca „suport de valori eterne“. Forma clasică a educației antice – așa cum a denumit-o savantul francez –, depășindu-și statutul de „ideal clasic“, a devenit un „model prestigios“ (ibid.): mai mult decât atât, un model peren și imperisabil, câtă vreme „n-a încetat să fie prezent printre noi“ (ibid.).

Care sunt trăsăturile fundamentale ale modelului educațional clasic și modern totodată – prin continuitate culturală –, peren și imperisabil, cum l-am numit? Pe urmele aceluiași ilustru savant deja citat în mai multe rânduri, vom relua, aici doar într-o simplificatoare enumerare, aceste trăsături chintesențiale: antropocentrismul (i.e., centrarea educației pe om, pe beneficiarul ei), procesualitatea formativă, completitudinea, dimensiunea etică dominantă, valoarea modelatoare și recuperatorie a tradiției, polivalența și universalitatea naturii umane.

Conținutul învățământului, reflectat de planurile-cadru, de programele de studii și distribuit către beneficiari și parteneri printr-o organizare specifică a modului de învățare, pe bază de cicluri și în funcție de natura unităților de învățământ, poate diferi de la o țară la alta, de la un continent la altul, în funcție de tradiția locală sau/și de filosofia unei entități transnaționale: se vorbește, de pildă, de învățământul european, de sistemul de educație american etc. Dar principiile care fundamentează educația, ca domeniu fundamental formativ al vieții societății, și care îi trasează jaloanele cele mai solide ale propriei evoluții, rămân aceleași. Sunt în egală măsură universale ca principiile vorbirii, numite de specialiștii în științele limbii universalii lingvistice. Drept care le putem numi și noi, pre-luând primul termen, universalii educaționale. În baza tocmai a universalității naturii umane. Ele se regăsesc întocmai în mai sus enumeratele trăsături ale modelului („idealului“, în termenii lui Marrou) clasic al educației.

Trecutul școlii nu este, în consecință, de văzut ca un muzeu. Pentru că acest trecut nu este nicidecum un muzeu, cu felurite exponate din epoci diferite, ca oricare muzeu. Trecutul în educație nu este nici o etapă, un segment temporal, ci, repetăm, o buclă a spiralei, egală ca importanță formativă cu oricare altă buclă a spiralei, de dinainte sau de dinapoi. Educația, în ansamblul ei, este o spirală constantă, un ritm, un puls regulat al vieții. Cercul care se închide mereu, spre a se deschide mereu. Din perspectiva trecutului, a uriașei tradiții, naționale și globale, a educației, aceasta din urmă ne apare nu ca un produs și, deci, ca un efect al unei succesivități strict lineare, ci ca o latență a viitorului ascuns în trecut și redescoperit. Asemenea pulsațiilor unui far pe timp de noapte.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 46