Educația digitală, oportunități și limite

22

Constantin CUCOȘ, profesor universitar

Experiența ultimelor luni de realizare a educației, cauzată de pandemie și datorată noilor mijloace de informare și comunicare, a condus la „trans-mutarea“ sistemului de formare de pe făgașul normal la unul artificial, atipic, contra „firii“ lui. Acest experiment forțat, național și mondial, va lăsa urme adânci pe ceea ce va trebui să se întâmple la nivelul multor componente – organizare, procesualitate, curriculum, management al învățării etc., dar și în ce privește implicarea factorilor cu această responsabilitate, plecând de la elevi, studenți, părinți, profesori, manageri, decidenți, propunători ai politicilor educaționale. Cum încă suntem sub imperiul acestei implicări, ne propunem o evaluare de etapă, din interiorul și din dinamica procesului, mizând pe necesare decantări și evaluări ulterioare.

Educația exercitată în cadrul virtual nu ține de normal, de firesc, de autenticitatea și fundamentul unei acțiuni de formare a omului. Așa ceva era de neconceput cu secole, chiar cu decenii în urmă. Istoria omenirii nu a mai cunoscut o atare experiență. Opțiunea pentru modul online de a face educație reprezintă o soluție la o situație de criză, și nu o  alternativă la ceea ce învățământul este chemat să realizeze în situații normale. Dacă e să ne raportăm la intervalul recent, s-a încercat o salvare și o continuare a prezenței școlii/ universității printr-un substitut ce doar secvențial și tendențial s-a putut perpetua, având în vedere raportul dintre eforturile (multiplicate, din partea profesorilor și elevilor) și efectele la care s-a ajuns (pe jumătate sau chiar pe un sfert). Blocajul total, prin „înghețarea“ anului școlar, era de evitat nu numai din rațiuni tehnic-administrative, dar și din considerente sufletești, umaniste, existențiale: să ne imaginăm, pentru o clipă, ce-ar fi fost dacă „furam“ un an din viața unui copil, tânăr, chiar matur. Încât învățământul online este un simulacru și un substitut firav a ceea ce ne rezervă educația săvârșită în mod obișnuit. E o încercare de reeditare a unui proces natural, translat și redus de limitele unui cadru artificial. Nu este de criticat sau de desființat, ci de asumat sau concretizat realist, atunci când vremurile impun așa ceva ca fiind aproape singura variantă.

Învățământul, dintotdeauna și de pretutindeni, este condiționat și de context, de determinări ce se exercită aici și acum. Un veritabil sistem educativ, în ce are el baza, se exercită în raport cu niște constante valorice, procedurale sau de conținut, ce exced conjuncturalul și accidentalul. Dincolo de vremuri sau intemperii, e de dorit ca educația să fie vertebrată de o „busolă“ imperturbabilă. Niciodată nu va fi exclus binomul educateducator, relaționarea vie dintre două (sau mai multe) ființe, concretețea raportării la lucruri, fenomene, stări, exercițiul aflării sau dumiririi, bucuria înțelegerii sau interiorizării unor idei, cunoștințe, trăiri. Chiar dacă unele dintre aceste dimensiuni pot căpăta contururi diferite – ca pondere sau pregnanță, ele nu vor dispărea, nu pot fi eludate, nu pot fi excluse. Indiferent de opreliști sau de oportunități, într-o relație paideică nu se va putea face niciodată abstracție de partajul inter-sufletesc, de efervescența dimpreunei căutări și găsiri, de (sub)înțelesurile zămislite în dinamica și prin „contagiunea“ prezenței față către față. Indiferent de performanțele cadrului tehnic, de abilitățile profesorilor, de predispoziția conținuturilor formării de a fi transcodate didactic în raport cu noul context, procesul de predare, învățare, evaluare este diminuat, pierde din consistență, calitate, naturalitate. Nu toate dimensiunile educației pot fi acoperite prin noua formulă: au de suferit aspectul relațional, dimensiunea cooperativă, realizarea obiectivă a evaluării și a feedback-ului, monitorizarea și stimularea performanțelor, individualizarea și personalizarea învățării.

Învățământul online e un fel de „îngânare“ parțială a ceea ce ne poate rezerva întregul. Comutarea totală a educației în registrul virtual este de neconceput. Că secvențe ale acesteia pot însoți, acompania, prefața sau ratifica educația obișnuită, e deja aproape un loc comun. Și până acum gesticulații pre- sau post-didactice presupuneau uzanța instrumentarului informatic (prin prescripții prin e-mail, trimiteri la informații suplimentare în cyber-spațiu etc.). Să nu uităm de un aspect foarte important: învățământul e nu numai instrucție, ci (aș zice, în primul rând) și educație, construcție de caractere, de persoane. Or, formarea persoanei presupune act concret, influență plenară directă, punere în situație, observare și îndrumare, feedback complet și imediat, întărire psihocomportamentală etc. Cum pot fi preluate aceste sarcini de medierea instrumentală? Oricât de performante sau sofisticate ar deveni noile tehnologii, ele nu pot sta în locul persoanelor vii, preluându-le din calități sau atribuții (spontaneitate, reactivitate, creativitate, înțelegere, disponibilitate, bunătate etc.).

Ca proiect de viitor, formarea online va căpăta o pondere însemnată în ce privește dimensiunea instructivă (transmiterea de informații) și, mai ales, se va adresa segmentelor populaționale care deja au formate competențe în sistemul tradițional de instruire. Pentru un matur, de pildă, e mai nimerită o participare la un curs online de perfecționare sau de reconversie profesională, decât o deplasare efectivă într-un spațiu de învățare. Pentru cei aflați la începutul procesului educativ, prezența în sala de clasă este indispensabilă. Dar și așa, împletiri și corelații dintre tradițional și online, în ce privește sistemul normal de instruire, sunt de presupus. E de așteptat ca, în perspectivă, ponderea administrării unor informații sau consemne educative pe cale virtuală, mai ales în componenta lor instructivă, să crească și să se permanentizeze – în beneficiul învățării în sala de clasă. O viitoare ecologie a învățării școlare trebuie să ia în calcul și astfel de despovărări crono- și energo-fage – benefice și pentru educatori, și pentru educabili. „Nucleul dur“ al relației pedagogice nu va reuși să fie substituit de instrumentele informatice – chiar dacă acestea își rafinează performanțele prin personalizare sau crearea iluziei unor relaționări inter-umane. Prin educația „la distanță“ mai degrabă se poate gestiona procesul de învățare, prin pârghii pre- sau post-predare, decât să se transmită efectiv informații noi, adesea complicate, ce  necesită prefigurări sau procesări pe care cadrul tehnic nu întotdeauna le permite. În  prezent, asistăm la o pluralitate de experiențe didactice la distanță, de la soluții ad-hoc până la cele profesioniste, de la un eclectism operațional până la unitate de viziune, acoperind în parte exigențele unei formări de această natură, date fiind trecerea bruscă, integralitatea și ineditul acestei experiențe de predare-învățare. Oricum, e mult de lucru, pe viitor, la un proces de cuplare firesc, sporitor, bazat pe complementaritate, dintre ceea ce se face „în prezență“ și activitatea „în absență“. Nu le putem pretinde copiilor de la grădiniță sau din primar să dea testări de acest fel. De altfel, trebuie spus că nu toate activitățile de formare pot fi transferate prin noile tehnologii – să ne gândim, de pildă, la activitățile ludice sau de exersare a abilităților practice. Cât privește acoperirea programei, aceasta nu mai poate fi parcursă în integralitatea ei. Aceasta a fost concepută pentru o realitate normală și nu pentru una specială, cum este cea prezentă.

Materialul integral poate fi citit în numărul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului