Tema banilor ascunși de hoți și găsiți de oameni cinstiți este veche, multiplu transfigurată și bună de învățătură moralizatoare pentru toate generațiile care s-au perindat prin școală. În ultima vreme, această temă (cu inerente variațiuni) și-a găsit concretizare în gesturi și circumstanțe de pe la noi, fiind rapid aduse la formă de povești și, conform vremurilor și tehnologiei, ecranizate și difuzate ca atare, sub formă de știri TV și filmulețe pe internet.
Trei copii de 11-12 ani au găsit 140 de monede dacice de aur, puse într-o sticlă din plastic, ascunsă într-o vizuină de vulpe, în Munții Orăștiei. Au împărțit monedele, le-a dus fiecare acasă, iar părinții le-au predat autorităților. Constatându-se că monedele au legătură cu o anchetă în desfășurare, fapta copiilor s-a dovedit și mai grozavă, iar autorii, și mai de ispravă. Pentru fapta lor frumoasă nu numai că li s-a dus vestea, ci au și fost poftiți împreună cu părinții la București (mai mult ca sigur, li s-au facilitat pecuniar transportul și ceva condiții ca să se odihnească, să mănânce în Capitală), plimbați pe la Guvern și pe la o ditamai televiziune, primiți și premiați de primul ministru (cu câte 10.000 de lei).
În altă parte, tot cam acum, o fată de 20 de ani a găsit pe stradă un portofel cu atâția bani câți zice că în viața ei n-a văzut. A mers imediat și i-a predat la poliție. Și ei i s-a dus vestea, pe drept cuvânt, pentru gestul spontan și cinstit. A fost filmată, intervievată. A primit pe rând și ceva recompense, nu doar (cum era firesc) de la cel care pierduse banii. S-a pornit chiar o campanie televizată de strâns bani pentru fata atât de onestă. I-au fost făcute publice biografia, starea fa­mi­lială, materială, corespunzător romanțate.
Și iar în aceste zile, cineva în Parlament a venit cu inițiativa în toată regula ca să se dea lege, încât, procentual, ceva din prejudiciul recuperat în urma oricărei investigații jurnalistice privind fapte de corupție să-i revină ziaristului autor al investigației.
Toate la un loc – și gestul celor trei băieți, și cel al fetei, și de­mascarea corupției – sunt fapte frumoase, care țin de educație bună, primită la școală și acasă, iar autorii merită laude și ceva notorie­tate. De aici însă până la plată (și în ce contexte!) calea este lungă, iar reținerea de la a o parcurge ține tot de educație. La școală învățasem (și încă se învață, fiindcă este ceva legat de binele valabil pentru toate vremurile și împrejurările) că orice găsești de valoare și nu-ți aparține trebuie îndreptat cumva spre cel păgubit, fără gând de răs­plată, de profit din așa ceva. Frumusețea faptei și dreptul acesteia de a fi pusă în cărți și arătată ca învățătură veneau tocmai din retragerea modestă în onestitate și atât. Sigur, în discuție aici ar fi cel care dă răsplata, primitorul rămânând cu meritul gestului său nealterat. Trist prin faptul că vine în contrasens cu educația este entuziasmul conta­minant (de fapt, inert) față de elanul recompensatoriu. Acesta a ajuns să ocupe prim-planul etalării, al difuzării, fără vreo tresărire la gândul dacă o fi bine, o fi normal, o fi echitabil față de autori ai altor fapte dovedind bună creștere. La școală și prin derulări de proiecte, știam că se transmite învățătura de a nu lega etnia, starea materială, statutul social de fapta unui om și de a nu-l judeca în funcție de acestea. La fel și invers, fapta frumoasă și lauda meritată pentru aceasta știam că nu au cum să fie legate de etnie, stare și altele asemenea. Ce rost or fi avut atunci detaliile din viața personală a cinstitei fete, detalii de-a dreptul indecente, din moment ce se referă la cum își procură ea mâncarea zilnică, raportate la gestul ei admi­rabil de a preda banii găsiți?! Tot la școală, odată cu meseria ca atare, se învață și câte ceva despre devotament, bucurie și mulțumire venite odată ce treaba e dusă la capăt, cu meseria bine făcută. Să mai primești pentru asta și o cotă procentuală fixată prin lege?!
Spre a reflecta la ce înseamnă educație, preocupări, dorințe, orizont specifice unei vârste și unei stări care sunt predilect legate de școală îndeamnă și destinația pe care cei trei băieți au spus că vor s-o dea banilor primiți de la Guvern: să-și cumpere câte un ATV. Avem aici motivația unei știri din acelea despre care la cursurile fugare de calificare la locul de muncă în mass-media de acum vreo 20 de ani câte un maestru spunea că sunt știri cu adevărat. Elevii de 11-12 ani, cinstiți și ascultători, văzându-se cu atâția bani, nu spun cât ai clipi că vor să-și cumpere, de pildă, cărți, multe cărți ori că vor să facă vreo călătorie, să cunoască vreun loc din lume, să învețe ceva altfel inaccesibil sau că, în sfârșit, au bani să-i bage în piese, substanțe, scule pentru materializarea vreunei idei din acelea care la vârsta lor cutre­ieră mințile și întețesc imaginația. Nu – ei vor ATV-uri, vehicule în sine sugestive pentru o anume stare, aspirație și raportare la lume care tot de educație ține. Decizia de a-și cumpăra ATV-uri a și rămas, la urma-urmei, elementul remarcabil din fapta băieților, elementul mediatizat ferm, la oră de maximă audiență TV și pe fluxul agențiilor naționale, în rând cu informațiile despre Putin și Simona Halep – unii de larg interes prin decizii și fapte, alții, prin obiectivul neclintit al investiției.
În aceeași ordine de idei, am mai aflat despre cineva care a găsit o sumă de bani. A predat-o la poliție și a primit mulțumiri din partea polițiștilor. Atât.
 
Florin ANTONESCU