Construcția disciplinelor de învățământ în perspectiva educației cognitive fixează conținuturile de bază ale științei de referință, declarative și procedurale, valorificate la nivel de transpoziție didactică necesară pentru „trecerea de la cunoș­tința savantă” la cunoștința angajată pedagogic, devenită „obiect de învățământ”.
Receptarea, interiorizarea și valorificarea cunoștințelor integrate la nivel de obiect de învățământ solicită o participare intelectuală complexă. Educația cognitivă ca dimensiune ino­va­toare a educației intelectuale evidențiază existența conflic­tului sociocognitiv, care are un caracter obiectiv la nivelul conștiinței elevului pe tot parcursului drumului său neliniar spre „accesibilitatea cunoașterii”. Uneori acest drum este com­plicat chiar de prezența unor intuiții sau reprezentări anterioare, care blochează sau inhibă căile cunoașterii logice, ale învățării eficiente (M. Minder, op. cit., pp. 492-494).
Conflictul sociocognitiv constituie „un parametru impor­tant al educației cognitive” (alături de identificarea cunoș­tințelor declarative și procedurale de bază, de transpoziția di­dac­tică și de raportarea corectă la reprezentările elevilor). Definește situațiile didactice în care se confruntă scheme cog­nitive diferite de abordare a unei probleme, la nivelul clasei sau al grupelor, dar și în plan individual. Este prezent, dar și provocat programatic, în contextul instruirii în clasă și pe (micro)grupe sau în cazul „metodei instruirii pe bază de proiect”, promovată, în mod special, în contextul obiectivelor educației cognitive. Potențialul său intelectual și apli­ca­tiv/tehnologic (dar și moral) este in­trinsec metodelor de in­stru­ire care au ca obiectiv rezolvarea de probleme (desco­perirea, demonstrația, modelarea) și de situații-problemă (problematizarea), dar și în situații didactice contra­dictorii (la nivel de condiții și de resurse) sau dezechilibrate (la nivel intraindividual și interindividual).
În contextul instruirii frontale, proiectată curricular, în perspectiva unui învățământ diferențiat, identificăm două tipuri de conflict  sociocognitiv: a) interindividual – un deze­chilibru care apare în cadrul învățării pe grupe, ca urmare a abordării diferite a soluțiilor necesare de către diverși membri ai grupei”; b) intraindividual – un dezechilibru care apare la nivelul con­științei elevului, care începe să se îndoiască de pro­priul său răspuns autoevaluat în raport cu un alt răspuns.
Un model pedagogic de rezolvare a conflictului socio­cognitiv ca resursă a educației cognitive implică: 1) coordo­narea punctelor de vedere diferite, interindividual și intra­individual, în vederea obținerii „unui acord” recunoscut social (în termeni de eficacitate și de eficiență pedagogică); 2) de­pășirea deze­chilibrelor cognitive interindividuale ca premisă pentru depășirea dezechilibrelor cognitive, la nivel intra­individual;
3) co­relarea resurselor educației sociale (ascultare, comunicare, empatie) cu cele ale educației intelectuale care susțin rezolvarea conflictului sociocognitiv la nivel individual – „elevii care participă, în grupă, la coordonări cognitive devin capabili să-și rezolve singuri conflictele interiorizate”.
Reprezentările elevilor constituie o resursă a educației cog­nitive cu caracter contradictoriu. Astfel, „cunoștințele intui­tive, personale și subiective” pot fi o premisă a învățării efi­ciente”, dar și o frână dacă se dovedesc „false, în mod radical”.
Valorificarea pedagogică a reprezentărilor solicită iden­tificarea originilor acestora: practici sociale; cultură populară („reia erorile istoriei”), învățământ („reprezentări vehiculate de profesor” prin curriculum ascuns), mod de funcționare a proceselor cognitive (raportul: empiric – logic; informațional – operațional).
Receptarea, interiorizarea și valorificarea cunoștințelor în clasă și în afara clasei depind astfel de „reprezentările tre­cute”, care pot fi pre-științifice sau fals-științifice. Pentru profesor este important să distingă între reprezentările: fluctuante, care permit adaptarea elevului la cerințele pedagogice ale cunoașterii științifice – stabile, care, dacă sunt fals-științifice, constituie un obstacol în calea învățării eficiente. Trebuie semnalat faptul că, în contextul educației cognitive, pot fi valorificate pedagogic și „reprezentările stabile”, înțelese ca „obiective-obstacol care devin o finalitate prioritară a învățământului”.