
Receptarea, interiorizarea și valorificarea cunoștințelor integrate la nivel de obiect de învățământ solicită o participare intelectuală complexă. Educația cognitivă ca dimensiune inovatoare a educației intelectuale evidențiază existența conflictului sociocognitiv, care are un caracter obiectiv la nivelul conștiinței elevului pe tot parcursului drumului său neliniar spre „accesibilitatea cunoașterii”. Uneori acest drum este complicat chiar de prezența unor intuiții sau reprezentări anterioare, care blochează sau inhibă căile cunoașterii logice, ale învățării eficiente (M. Minder, op. cit., pp. 492-494).
Conflictul sociocognitiv constituie „un parametru important al educației cognitive” (alături de identificarea cunoștințelor declarative și procedurale de bază, de transpoziția didactică și de raportarea corectă la reprezentările elevilor). Definește situațiile didactice în care se confruntă scheme cognitive diferite de abordare a unei probleme, la nivelul clasei sau al grupelor, dar și în plan individual. Este prezent, dar și provocat programatic, în contextul instruirii în clasă și pe (micro)grupe sau în cazul „metodei instruirii pe bază de proiect”, promovată, în mod special, în contextul obiectivelor educației cognitive. Potențialul său intelectual și aplicativ/tehnologic (dar și moral) este intrinsec metodelor de instruire care au ca obiectiv rezolvarea de probleme (descoperirea, demonstrația, modelarea) și de situații-problemă (problematizarea), dar și în situații didactice contradictorii (la nivel de condiții și de resurse) sau dezechilibrate (la nivel intraindividual și interindividual).
În contextul instruirii frontale, proiectată curricular, în perspectiva unui învățământ diferențiat, identificăm două tipuri de conflict sociocognitiv: a) interindividual – un dezechilibru care apare în cadrul învățării pe grupe, ca urmare a abordării diferite a soluțiilor necesare de către diverși membri ai grupei”; b) intraindividual – un dezechilibru care apare la nivelul conștiinței elevului, care începe să se îndoiască de propriul său răspuns autoevaluat în raport cu un alt răspuns.
Un model pedagogic de rezolvare a conflictului sociocognitiv ca resursă a educației cognitive implică: 1) coordonarea punctelor de vedere diferite, interindividual și intraindividual, în vederea obținerii „unui acord” recunoscut social (în termeni de eficacitate și de eficiență pedagogică); 2) depășirea dezechilibrelor cognitive interindividuale ca premisă pentru depășirea dezechilibrelor cognitive, la nivel intraindividual;
3) corelarea resurselor educației sociale (ascultare, comunicare, empatie) cu cele ale educației intelectuale care susțin rezolvarea conflictului sociocognitiv la nivel individual – „elevii care participă, în grupă, la coordonări cognitive devin capabili să-și rezolve singuri conflictele interiorizate”.
Reprezentările elevilor constituie o resursă a educației cognitive cu caracter contradictoriu. Astfel, „cunoștințele intuitive, personale și subiective” pot fi o premisă a învățării eficiente”, dar și o frână dacă se dovedesc „false, în mod radical”.
Valorificarea pedagogică a reprezentărilor solicită identificarea originilor acestora: practici sociale; cultură populară („reia erorile istoriei”), învățământ („reprezentări vehiculate de profesor” prin curriculum ascuns), mod de funcționare a proceselor cognitive (raportul: empiric – logic; informațional – operațional).
Receptarea, interiorizarea și valorificarea cunoștințelor în clasă și în afara clasei depind astfel de „reprezentările trecute”, care pot fi pre-științifice sau fals-științifice. Pentru profesor este important să distingă între reprezentările: fluctuante, care permit adaptarea elevului la cerințele pedagogice ale cunoașterii științifice – stabile, care, dacă sunt fals-științifice, constituie un obstacol în calea învățării eficiente. Trebuie semnalat faptul că, în contextul educației cognitive, pot fi valorificate pedagogic și „reprezentările stabile”, înțelese ca „obiective-obstacol care devin o finalitate prioritară a învățământului”.





