În trecutul îndepărtat, când o cetate era asediată de dușmani, toți cetățenii ei, de la mic la mare, erau chemați s-o apere. Dacă ea cădea în mâna dușmanului, toți locuitorii ei se întrebau: De ce? Cum a fost posibil, care a fost punctul vulnerabil? Azi, marea cetate care este țara, delimitată de granițe, este asediată de războaie fratricide, de crize financiare, de șomaj, de delincvență, de terorism, de droguri, etc. A cui este greșeala? Pentru ce nu putem trăi liniștiți? De ce atâtea lucruri scandaloase, murdare începând de la cel mai înalt nivel se petrec sub bolta cerului? De ce nu putem duce o viață liniștită, pe care cu toții o dorim, să ne bucurăm de toate binefacerile tehnologiei avansate, de toată cultura existentă pe care noi am visat-o și am realizat-o? A cui e vina? A sârbilor, a croaților, a neocolonialiștilor? Pentru ce, pentru ce? Doamna Eveline Sullerot, sociolog din Franța, definește epoca noastră „comme une graine de sable” (sămânță de nisip), unde găsim un individualism feroce.
Greșeala pe care noi o constatăm zi de zi nu o luăm asupra noastră, facem precum copilul, care, desco­perit cu un delict, se apără cu „N-am făcut eu, el este acela care a făcut-o”. Cel care poluează viața este altul. Eu fac ce pot (adică nimic). Degetul acuzator trebuie îndreptat asupra fiecăruia dintre noi. Oare nu suntem și noi opresori în profesiunea noastră și în familie? Inima noastră este așa de gene­roasă cum o cerem la alții? Copilul – cetățeanul de mâine – nu este aruncat pur și simplu în lume, el este introdus în această lume de către familie, școală, biserică. Fulgul de zăpadă pare să fie neînsemnat, dar adunarea fulgilor formează troienele. Copiii sunt fulgii de zăpadă în troienele vieții. Societatea e formată din indivizi care aparțin volens-nolens unei familii, ea, familia, este celula de bază a oricărei socie­­tăți, aici se formează valorile conștiinței și conștiința valorilor. Degradarea în care trăiește familia și socie­tatea este o bombă cu explozie întârziată. Persoa­nele agresoare sunt oamenii care nu-și pot găsi me­diul lor nici în familie, nici în școală, nici în ser­viciu, trăiesc într-o izolare, ostilitate, corupție, ne­drep­tate, lipsă de orizont, de speranță. Pentru ei nu este morală, nici respect de vecini și refuză orice ajutor. Dar, vai, mai sunt cazurile când se fură, se omoară, se lovește numai pentru a fi asemănător unor personaje din filme. Se terorizează oameni bătrâni numai și numai din plăcere. Agresiunea se multiplică zi de zi.
Întrebat de către un om de stat „vechile sisteme de educație par să nu mai aibă nicio valoare, ce ne trebuie pentru a educa poporul?“, Napoleon a răspuns: „Mame”. ~ntr-adevăr, rolul ma­mei rămâne fundamental în sânul familiei. Înainte de a înțelege sensul cu­vin­telor, copilul vede fața mamei și legea se înscrie pe fața ei prin încruntarea sprâncenelor sau prin surâs, prin aprobare sau prin focul deza­pro­bator din ochi.
Acesta este un șir întreg de legi pe care numai o mamă le poate realiza. Femeia are această șansă extraordinară de a da viață și de a o transforma. Ea creează, crește copilul cu răbdare, ea este aceea care-i solicită toate valorile. Familia este locul de creș­tere al copiilor, dar și al părinților care cresc odată cu ei, ceea ce constituie marea aventură a vieții. Dacă creșterea nu e posibilă, viața familiei este în joc. Dragostea, încrederea, sinceritatea dintr-o familie ce crește zi cu zi oferă copilului cea mai mare garanție de a se dezvolta armonios.
Decretând anul 1994 ca Anul Internațional al Familiei, ONU a considerat într-adevăr că celula fa­miliei este în continuă degradare și a cerut atunci,  de urgență, remedierea ei. Cel mai sumar inventar scoate la iveală dificultăți, insuficiențe și carențe dintre cele mai grave ale societății și ale familiei din zilele noastre. Abundența sensurilor atrage contradicția, o mare con­fuzie, un joc întreg de suprapuneri, întretăieri de sfere mai mult sau mai puțin legitime, greu de descurcat cu toate nuanțele și implicațiile ascunse, mai ales la noi în țară, unde am fost atâta timp vitregiți de o educație morală.
Pentru ca Familia să dea roadele scontate, tre­buie ca toate instituțiile de cultură, forțele poli­tice, ziarele, revistele, radioul, televiziunile, școala și biserica în special să se implice cu toate forțele în educarea familiei. Biserica și școala să treacă de la vorbe la fapte. Vorbe frumoase am tot auzit, a sosit timpul faptelor.
Specific lumii noastre e dinamismul, schim­ba­rea, suntem puși mereu în fața unor situații ori­gi­nale, neprevăzute, ba chiar imprevizibile. Atât școala, cât și familia trebuie să pregătească copiii să fie inventivi, să aibă inițiativă, să aibă imaginație, să aibă o bogată viață spirituală pentru a descoperi soluții noi. Atât familia, cât și școala trebuie să-i pregătească pentru viață. Cei mai buni discipoli ai unui profesor, ai unui catehet nu sunt cei care repetă lecția după ei, ci cei cărora le-au trezit entu­zias­mul, le-au stimulat energiile pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile proprii.
Prof. Elena MOLDOVAN