Îmbolnăvirea unor copii în colectivităţi şcolare, cazuri de boală apărute unul după altul, condiţii favorizante pentru aşa ceva şi peste toate o anume deznădejde semănând a fatalitate au ajuns să fie caracteristice pentru modul în care se practică în acest moment îngrijirea celor mici şi foarte mici, odată cu pregătirea celor mari pentru a-i ocroti şi îngriji; ca să nu mai vorbim de sursa mediatică asigurată astfel măcar pentru câteva zile, dacă nu chiar săptămâni.
Într-un liceu, din 202 elevi şi 91 de profesori şi personal auxiliar testaţi IDR, 68 au fost depistaţi pozitiv. Iniţial, cineva din liceu fusese diagnosticat cu TBC şi anunţase unitatea de învăţământ şi îşi luase concediu medical abia la vreo zece zile după primirea diagnosticului. Între timp, alerta de TBC a fost extinsă la o şcoală gimnazială din acelaşi judeţ, pentru că şi acolo a fost înregistrat un caz. 38 de copii, din 94 testaţi, au fost declaraţi pozitiv.
În luna ianuarie, au fost înregistrate 15 decese provocate de rujeolă, din două mii şi câteva sute de cazuri confirmate, practic, în toată ţara. În multe judeţe au fost confirmări de ordinul sutelor. La un moment dat, într-un spital judeţean erau internaţi 60 de copii bolnavi de rujeolă, încât la secţia de boli infecţioase a fost nevoie să se mai pună 20 de paturi. Directorul spitalului spunea că situaţia persistă de aproximativ două luni.
Miniştrii Sănătăţii (actualul şi predecesorul său) se acuză reciproc de lipsa unor tipuri de vaccinuri obligatorii pentru copii, în termeni birocratici şi contractuali, de stocuri, licitaţii, achiziţii etc. Nu transpare disperarea activă, măcar în ultima clipă, la gândul că populaţii întregi de oameni vulnerabili se află pur şi simplu dezarmaţi în faţa unor boli. Din această perspectivă, traiul copiilor pare condamnat să se desfăşoare la limită, din moment ce contrazicerile se duc în sensul că nu lipsesc chiar toate vaccinurile, ci mai există din unele tipuri, problema arzătoare fiind dacă disponibile mai sunt două sau trei dintre acestea.
În ansamblu, tema vaccinării copiilor este gravă şi nici pe departe nu e doar politico-economică, ci este şi considerabil educaţională. Însuşirea şi urmarea de către unii părinţi a ceea ce s-a şi încetăţenit (ca semn în sine al însuşirii) drept curent îndreptat împotriva vaccinării sunt considerate dovadă de lipsă a educaţiei, a învăţăturii şi a ignorării oamenilor învăţaţi. Cumva şi mai gravă, legată strâns de absenţa educaţiei şi a mersului la şcoală, este acceptarea de către unii adulţi, inclusiv cadre didactice şi părinţi, a aşa-zisei dezbateri „pro sau contra vaccin“. În locul impunerii ca atare a obligaţiei de a le face copiilor vaccin şi a acţiunii pentru aşa ceva, se creează pretinse contexte în care să fie ascultate ambele părţi, să se ţină seama de diversitatea de păreri, să fie consemnate opinii (şi respectate!) şi alte asemenea contribuţii la o corectitudine dovedită uneori ireversibilă. Într-un sens mai larg, lipsa frecventării învăţăturii formalizate, instituţionale şi a exerciţiului trecerii prin materie este cea care face loc să se impună în spaţiul public şi să alimenteze educaţia informală ba exprimările unor „prezicători“, ba cele ale unor „bio-melo-acva etc. terapeuţi“, ba demolările la televizor ale unor mituri, de parcă n-ar fi ştiinţa care să le spulbere. Pe acest fond, şi tot cu efect care ajunge uneori la formă tragică, se insinuează şi câştigă adepţi antieducaţia reprezentată de „reţete“, „metode“ şi „secrete“ pentru
tot soiul de acţiuni, trăiri şi stări omeneşti: de la pregătirea examenelor la reţinerea celor învăţate şi redarea lor la moment, de la „modelarea” corporală la slăbit ireversibil, de la alergatul în orice condiţii la mersul cu bicicleta doar în virtutea unui drept. Sfaturile de sens opus acestor atitudini şi educaţia pentru sănătate sunt îndreptate, cum este şi normal, către copii, de la învăţământul preprimar la sfârşitul liceului. Nu sunt vizaţi, în forme specifice, adulţii. Or, necesară este chiar o insistenţă educativă îndreptată către părinţi şi cadre didactice, precum şi către autorităţi, încât să li se formeze reflexul de a decide cu gândul la sănătatea copiilor. Deocamdată, nu sunt vizibile programe politice, proiecţii financiare, prefigurări administrative care să conţină explicit, asumat, crearea şi impunerea unor priorităţi având ca obiect sănătatea copiilor şi adolescenţilor în spaţiul şcolar. Nu par să constituie priorităţi dotarea cabinetelor medicale din unităţile de învăţământ şi asigurarea lor cu medici. În general, merge ezitant cadrul care ţine de condiţiile pentru creşterea sănătoasă a copiilor în colectivitatea şcolară. O dovadă la zi este programul-pilot pentru asigurarea mesei de prânz. Faptul că în sfârşit i-a fost reglementat conţinutul şi nu mai rămâne decât să fie pus pe picioare e de apreciat, însă programul este în întârziere cu o jumătate de an şcolar. În privinţa sublinierii că un număr de şcolari şi preşcolari vor primi masă de prânz gratuită, aceasta se plasează în aceeaşi ordine a non-educaţiei, pentru că masa (conţinut, preparare, servire etc.) este plătită dintr-o sursă, aşa cum este dăunătoare formarea în ideea că grija (în cazul de faţă pentru alimentaţia sănătoasă) nu costă şi se livrează.
 Florin ANTONESCU