Cea mai aşteptată carte a anului!
Bestseller internaţional, acum tradus şi în România!
Bradley C. Birkenfeld
Bancherul diavolului
Cum am distrus secretul bancar elveţian
Editura Minerva va lansa la Târgul de carte Gaudeamus, pe 25 noiembrie, cartea BANCHERUL DIAVOLULUI (CUM AM DISTRUS SECRETUL BANCAR ELVEŢIAN), de Bradley C. Birkenfeld, bestseller internaţional, poveste adevărată cu o privire în spatele sistemului bancar elveţian şi al unui sistem juridic corupt.
Autorul, fost bancher al băncii elveţiene UBS, a devenit celebru pentru demnitatea şi curajul de care a dat dovadă dezvăluind, cu riscul carierei şi chiar al vieţii sale, ceea ce urma să devină cel mai mare scandal bancar, cea mai mare deconspirare a unei uriaşe evaziuni fiscale din toate timpurile.
Ediţia în limba română a cărţii este deosebită şi pentru că este dedicată memoriei bunicului autorului, născut în România.
 Brad Birkenfeld este cel mai important avertizor din istorie, singurul om care a dezvăluit cea mai mare fraudă fiscală din lume: 19.000 de conturi-client desecretizate, 780 de milioane de dolari recuperaţi de IRS (Fiscul american), care l-a recompensat cu 104.000.000 de dolari!!!
Brad Birkenfeld a dărâmat zidurile din jurul sistemul bancar elveţian!
„Una dintre cele mai bune cărţi despre infracţiunile corporatiste care a fost scrisă vreodată.“ – Corporate Crime Reporter
„Bradley Birkenfeld – cel mai important informator financiar din toate timpurile.“  – CNBC (publicaţie americană pentru şi despre pieţele de capital)
 
„Dacă o singură persoană poate fi creditată că a atras atenţia populaţiei asupra lumii offshore, atunci este vorba de Bradley Birkenfeld.“ – Financial Times
…………………………………………………………………………………………
Capitolul 7: TARANTULA
„Lasă-i să urască, atâta timp cât se tem.”
– CALIGULA, ÎMPĂRAT ROMAN
 
BANCHERII ELVEŢIENI NU VORBESC
Dacă ar face-o, ar ajunge într-o închisoare de piatră rece pentru un timp foarte îndelungat, până când le mor toţi clienţii şi nu mai e nimic de discutat.
După ce am fost lovit în moalele capului de Memoriul de Trei Pagini al UBS-ului şi apoi evitat, ignorat complet iar şi iar, îmi venea să strig până la cer, să audă toată lumea ce aveau de gând nenorociţii aceştia, dar legile bancare elveţiene îmi interziceau cu stricteţe să fac publică toată treaba. Ştiam că n-aş fi apucat să fac un pas şi nişte gealaţi de genul Gărzii Elveţiene de la Vatican ar fi apărut imediat şi m-ar fi târât la închisoare, unde singurii oameni cu care puteam vorbi ar fi fost omul de serviciu, vorbitor de franceză şi avocatul meu. Aici nu era ca la Boston, să angajezi vreo doi clovni şi gata. Băieţii aceştia erau de o seriozitate letală când se punea problema să strivească pe cineva care îşi bate joc de banii lor.
Un alt lucru pe care bancherii elveţieni nu-l fac este să dea în judecată băncile elveţiene. Asta, pur şi simplu, nu o faci dacă te gândeşti să mai lucrezi vreodată în domeniul finanţelor corporatiste sau în activitatea bancară privată. În cazul meu, asta nu mă interesa deloc; ştiam că îmi puteam câştiga existenţa în încă şase moduri diferite, dar vestea procesului meu s-a răspândit în UBS ca un incendiu în California. La două zile după ce Dr. Poncet a intentat procesul în Geneva, m-a sunat James Woods.
– Bradley, tu dai banca în judecată? Ţi-ai pierdut minţile?
– La care întrebare vrei să-ţi răspund mai întâi, James? „Da“ la prima şi „poate“ la a doua.
– Serios, omule! Ştii că n-ai să mai lucrezi în oraşul acesta niciodată!
– Asta am mai auzit-o şi, în plus, barmanul de la Pussy Cat îmi e bun prieten, sunt sigur că el îmi va da un post.
– Te rog!, apoi a coborât vocea. Brad, îţi spun că ăştia pe-aici deja scot fum pe urechi.
– Bun. Atunci vor plăti.
– Pe naiba! Mai bine mor decât să plătească.
Am râs.
– Asta ar fi o înmormântare care mi-ar plăcea.
Mi-l şi imaginam cum dă din cap în timp ce închide. Avea dreptate, nimeni nu ar îndrăzni să dea în judecată o megaputere bancară mondială, multimiliardară ca UBS, cea mai mare instituţie financiară din lume şi să creadă că va scăpa cu bine. Nimeni în afară de mine.
Când o mare corporaţie e dată în judecată, problema este că batalioane de avocaţi pot face ca procedurile să dureze la nesfârşit. Ştiam că ar trage de timp, ar cere amânări, m-ar ţine în depoziţii fără sfârşit şi ar obiecta la fiecare mişcare. Dr. Poncet mă avertizase despre acest aspect, dar era exact la ce mă aşteptam şi chiar asta plănuisem. Dacă ei se gândeau că procesul era ultima mea surpriză, aveam pregătit şi altceva pentru ei. Era timpul pentru Etapa a Treia a asaltului meu. Era timpul să devin coşmarul fiecărei mari instituţii internaţionale: un avertizor de integritate din interior, enervat şi periculos.
Calcă-mă pe coadă şi am suflat în trompetă!
Fiecare mare corporaţie din Occident are o serie de politici interne cu privire la avertismentele de integritate interne. V-aţi gândi, poate, că acestea sunt create pentru ca un angajat care descoperă ceva în neregulă să poată reclama superiorilor lui, să poată rămâne confidenţial şi să îşi păstreze slujba, în timp ce compania rămâne pe calea cea bună, nu-i aşa? Ei bine, realitatea este că atunci când un angajat se află între ciocan şi nicovală şi nu are de ales decât să tragă semnalul de alarmă, toată lumea încuviinţează din cap şi spune „Mulţumim atââââât de muuuult“. Dar după aceea tipul devine un paria, ar putea la fel de bine să îşi tatueze un T de la trădător pe frunte. Cei care sunt avertizori interni ştiu că, în cadrul firmei respective, carierele lor sunt, practic, distruse şi de aceea aceste acţiuni sunt la fel de rare ca virginele în Paris. Cei mai mulţi dintre ei nu primesc niciun fel de recompensă şi sunt trataţi ca nişte turnători: sunt intimidaţi, ameninţaţi, ceilalţi se aliază împotriva lor şi îi evită. Îşi pierd slujbele, finanţele, familiile le sunt distruse şi vieţile prăpădite. Aproape nimeni nu face asta dacă nu i-a ajuns cuţitul la os.
Pe de altă parte, eu eram într-o poziţie rară şi avantajoasă. Teoretic, eram încă angajat de UBS, în preaviz, dar încă primeam un salariu substanţial. Eu deja demisionasem, ce mai puteau să-mi facă? Să îmi refuze bonusul? Asta o făcuseră deja şi ne luptam la tribunal, aşadar se puneau cu un tip care nu avea nimic de pierdut. Asta da prostie. Atâţia finanţişti şi afacerişti mari şi tari la vârful piramidei UBS şi niciun creier care să funcţioneze în toată gaşca.
Unul dintre ei, un gentilom numit Peter Kurer, era Director Manager şi, totodată, şi Consilier General pentru UBS din toată lumea. El, personal, era autorul politicilor UBS în legătură cu avertizorii de integritate din interior. Existau trei documente lungi, cam zece sau cincisprezece pagini fiecare: Politica Grupurilor, Politica Corporatistă şi Politica Operaţiunilor Bancare Private. În cadrul acestor documente erau enumerate cu grijă procedurile pentru atragea atenţiei în ceea ce priveşte fărădelegea şi căutarea îndreptării lor. Spre deosebire de Memoriul de Trei Pagini, acestea aveau toate logo-ul UBS şi antet, şi erau semnate de Kurer personal.
Ei bine, ghici cine avea nişte foarte drăguţe copii digitale după aceste documente? I-am scris lui Kurer o scrisoare lungă, invocând drepturile mele în calitate de angajat al UBS-ului, de acţionar şi avertizor intern şi, bineînţeles, i-am spus şi de ce. Ca să mă asigur că înţelege foarte clar şi răspicat mesajul, am ataşat şi o copie a propriilor lui politici şi o copie a infamului Memoriu de Trei Pagini. Dacă vă gândiţi că m-a ignorat cum au făcut-o cei de la Resurse Umane, ei bine, m-am asigurat că nu are cum să o facă. De această dată, am obţinut adresa poştală a fiecărui membru al Consiliului Director de la UBS şi am trimis fiecăruia o copie pe hârtie a scrisorii şi documentelor ataşate pe care tocmai le trimisesem lui Kurer – corespondenţă recomandată, cu confirmare de primire.  Sistemul poştal elveţian e fără cusur, centrul lor principal de distribuţie de lângă Geneva arată ca o aşezare NASA, iar angajaţii sunt obsedaţi de bunul mers al corespondenţei. Nimeni din Consiliu n-ar fi putut pretinde că nu a primit scrisoarea otrăvită.
Trei zile mai târziu… Bum! Era ca şi cum le-aş fi dat o bombă nucleară.
Cristina  POTERAŞOIU