Un articol mai vechi publicat în Tribuna a avut un anume ecou pe rețele de socializare (Facebook). E vorba despre „Scrisoare din Paris”. Tema însemnărilor avea legătură cu educația indirectă, de tip formal, și se evocau succint discuțiile dintr-o școală din Capitală în legătură cu problema uniformei, după care se cita din epistola unui profesor român care predă la un liceu din Franța. Interesant este că aproape orice punct de vedere care susține ideea uniformei în școlile de stat românești provoacă rapid reacții, cele mai multe negative, mai ales pe rețelele de socializare. Sunt ironizați profesorii care îndrăznesc să pretindă unor elevi „ținută decentă”, sunt împinse în derizoriu orice afirmații ce țin de ținuta și comportamentul elevului, în numele a ceva ce pare tot mai obscur: e vorba oare de „democratizarea” școlii, a relației profesor-elev, de eliberarea personalității elevului de constrângeri frustrante?!… E greu de răspuns la o asemenea întrebare când intervențiile de acest gen vin mai ales de la neprofesioniști, de la persoane care nu au sau au o vagă legătură cu școala (uneori în calitate de părinți), dar care tind cu orice preț să impună școlii concepții și atitudini personale. Se uită mai mereu un lucru esențial, dincolo de rolul părinților în realizarea unei educații integrale, se uită că școlile (de stat, în primul rând!) sunt de fapt instituții care oferă programe educaționale, mai bune sau mai proaste, potrivit însă unor cerințe și „idealuri” ale societății timpului.
Mai este încă ceva în toată această dezbatere care angajează de fiecare dată un număr important de persoane, cele mai multe din afara sistemului, neprofesioniste adică. Apare cu o limpezime de cleștar problema „istorică” a românilor, relațiile acestora cu tot ce presupune norme, reguli, regulamente. Înclin să cred că nu există nicio țară europeană în care să se consume atâta energie pentru a se apăra „nerespectarea regulilor”, ceea ce, firește, este un mare paradox. Se confirmă probabil ideea că poporul român, odată intrat în Uniunea Europeană, este nevoit să descopere discrepanța, conflictul uneori, dintre natură și cultură, cultura (în sensul civilizației!) nefiind, între altele, decât reguli, atingerea unui grad înalt de socializare, standardizată. În vreme ce natură, o spun atâția oameni care se exprimă public, înseamnă „merge și așa”. Ei bine, acest „merge și așa” devine pentru societatea românească și pentru contemporanii noștri tot mai costisitor, adesea în vieți omenești. Am uneori senzația că trăiesc într-o lume grevată de „mituri păgâne”, în care sacrificiul uman e trecut, după prima emoție masivă, cu vederea. Nu voi evoca aici recentul caz de la Colectiv, în care au murit atâția tineri fiindcă la noi „a mers și așa”, ci accidentele rutiere în care persoane needucate – șoselele sunt pline de asemenea persoane –, dar și oameni nevinovați mor stupid din cauza lipsei elementare de educație, nu doar rutieră, ci în ansamblu. E ca și cum aceștia n-ar fi trecut niciodată prin vreo școală. Ca să nu mai vorbim de ideea responsabilității, care este tot o dimen­siune/valoare a omului educat.
Ecouri la „Scrisoare din Franța” vin mai întâi din partea unui român, profesor și acesta în Anglia, la o școală de stat. Acesta notează drept comentariu la articolul din Tribuna: „Bună seara. Interesant articolul dvs. despre uniforme. În Anglia uniformele sunt obligatorii. În prima zi a acestui an școlar, directorul nostru a trimis acasă 40 de elevi pentru nereguli plecând de la tipul greșit de pantofi până la culoarea tivului de la ghiozdan. Cum nu suntem o școală dintr-o zona prea bogată, un părinte a fost împrumutat de director ca să cumpere pantofi. Rețineți că acestea sunt doar constatări și fapte, nu înseamnă că sunt neapărat de acord cu fenomenul. Sunt de acord cu restricția la telefoane mobile. La noi se confiscă, dar trebuie returnate la finalul zilei pentru că nu avem voie să le (re)ținem proprietatea peste noapte. De aici și efectul comic. Nu sunt bani de pantofi (30£ la un magazin de duzină), dar sunt pentru iPhone 5S (500£ – de 5 ori mai mult decât prețul telefonului meu). Unii elevi au chiar mai multe telefoane și îl predau mereu pe cel mai ieftin. Îmi face plăcere să vă citesc articolele. Mulțumesc pentru postări” (Șerban Anghene).
Foarte puține lucruri de comentat. Doar că lumea (a se citi generația actuală de pe băncile școlii) seamănă foarte tare, iar diferența dintre elevii din București și cei de la Londra pare infimă. În schimb, există, se pare, o diferență mare, greu de explicat, între instituția școlii din România și cea similară din Anglia, de fapt între modul în care aceste instituții își exercită autoritatea.
Pe aceeași temă, Marina Thomas, tot din Anglia și tot de origine română, mamă a doi băieți, unul dintre ei fiind admis anul acesta la Cambridge, notează: „Și totuși… Da, regulile sunt reguli, dar și ado­lescenții vor fi întot­dea­una adolescenți. Mi-amin­tesc cu nostalgie purtând la școală șosete tărcate, venind fără bentiță sau cu sarafanul un pic mai sus decât era regula. Sigur că este mai ușor și mai puțin riscant să nu chestio­năm regulile, sigur că până la urmă, bune-proaste, ele defi­nesc un sistem. Dar origi­nalitatea unor căi, progresul `n societate iau naștere (și – n.ns.) datorită celor care din când în când mai încalcă câte o regulă sau două. Deci e o linie foarte fină între a res­pec­ta regulile sau a te bari­cada cu ele”.
Perfect adevărat! Numai că la noi multe discuții se poartă nu neapărat în stabilirea de reguli, acceptate, ci mai ales vizează „vocația” noastră de a veni, fiecare, cu propriile „reguli”, ceea ce de fapt tinde să consfințească absența regulilor.
În sfârșit, Elena Schifirnet vine cu următoarea observație particulară: „Întru totul de acord. Mai puțin `n privința tocurilor obligatorii pentru fete, oricât de mic ar fi ele (tocurile). Sunt suficiente studii care arată cât de dăunătoare este elevarea călcâiului pentru coloana vertebrală. Plus că moda tocurilor este menită a sublinia gamba feminină, ceea ce introduce o inutilă sexualizare a adolescenților”.
Interesantă sau nu, și această ultimă observație subliniază încă o dată funda­mentarea, profundă adesea, a unor mai vechi reguli, care au fost scoase cu o ușurință incredibilă, ușor tembelă poate, din ceea ce s-ar putea numi inventarul etosului educațional.
Adrian COSTACHE
P.S. Sărind de la una la alta, iată o altă opinie, ironic-amară, vizavi de educația sexuală, de astă dată în școală: „Cât de naivi eram… și cât de inocenți! Noi n-am fost curioși la grădiniță cum se fac copiii și de ce sunt îngerii de pe pereții bisericilor asexuați. Noi jucam șotronul și de-a v-ați ascunselea și stăteam cu cheia de gât în fața blocului, fără ca părinții noștri să se teamă că vom fi atacați de pedofili. Noi citeam «Cireșarii» și «Winnetou» și colindam desculți pe ulițele din satul bunicilor, fără să ne pese prea mult dacă bebelușii vin cu barza sau altminteri. Poate că bănuiam că nu acela era adevărul, însă atunci aveam altceva, mai important, de făcut și nu ne băteam capul prea mult cu asta. Noi eram ocupați să ne trăim copilăria…“ (subl. ns.).
P.P.S. Comentariul pe care autoarea îl face în subtext ar fi poate acesta: Ce-ați făcut din această lume?!…