Foto: dreamstime

Apărute spre finele modernității și afirmate plenar în ultimele decenii, provocările ecologice (în frunte cu cea climatică) și cele ale noilor tehnologii (având în centru inteligența artificială) se înscriu într-o logică a evoluțiilor umane civilizațional-existențiale și aparțin unei ecuații complexe, dominante, aferentă prezentului și mai ales viitorului imediat. De-a lungul acestui proces nu a fost vorba de o simplă simultaneitate temporală de manifestare, de o coexistență binevoitoare, ci și de conexiuni și interdependențe cu semnificații și intensități diferite. Au existat astfel explicații ale unei generări (pretins) ecologice a inteligenței (zise) artificiale, considerații asupra impacturilor reciproce în dezvoltările survenite, a amenințărilor și oportunităților de soluționare a fiecăreia dintre ele și se desprind importante convergențe în privința noii amprente civilizaționale pe care împreună o provoacă. Și toate acestea într-o cheie planetară, o esențială dimensiune umană și hotărâtoare devenire civilizațională.

1. La sfârșitul anilor 1960 laboratorul experimental Environmental Ecology Lab (EEL) lansa teza că inteligența, de­parte de a fi „închisă“ în creierele noastre, se naște din interacțiunile omului cu me­­diul său de existență, adică este o inteligență ecologică. Regulile și mecanismele abstracte nu ar avea niciun sens în sine, totul e și trebuie văzut în context. Spre demonstrarea unei asemenea teorii era invocat un exemplu simplu de ordin psihologic: ordinul de a se dezbrăca, adresat unei persoane, nu exprimă deloc același lucru, după cum e proferat de un medic, un amant ori un necunoscut întâlnit ­într-un loc întunecos. A concepe o IA ca­­pabilă să sesizeze în mod autonom asemenea nuanțe subtile de sensibilitate și de reacție comportamentală, le părea a reprezenta provocarea maximă. În plus, modelizarea proceselor mentale umane impunea a se cere calculatorului să dețină și să rețină o infinită varietate de concepte, de comportamente și de situații, precum și ansamblul corelațiilor acestora, altfel spus, înțelegerea în integralitatea sa a cadrului cultural al civilizației umane, singurul capabil de a produce sens și de a acorda semnificație. Mai degrabă decât a-și epuiza resursele în acest scop, cel puțin în aparență de neatins, echipa de cercetare considera preferabilă punerea calculatoarelor și a tehnologiilor cibernetice în serviciul oamenilor spre a le permite să exploreze și chiar să-și îmbogățească mediul și mai ales propria lor persoană. În această optică, tehnologiile de informatică deveneau nu numai instrumente pentru îndeplinirea de sarcini, ci și unelte pentru a gândi lumea și a interacționa cu ea în sens ecologic. Să ne imaginăm, se arăta în acest context, de exemplu, un duș cibernetic reactiv care stă la taclale cu noi despre schimbarea climatică și raritatea resurselor de apă ori chiar o mașină care ne vorbește despre starea transportului public în timpul traseului. Laboratorul a inventat chiar o combinație care, în timpul dansului, modifică muzica în timp real, evidențiind legăturile complexe între sunet și mișcări.

Ideile, considerate fantastice, ale grupului de reflecție, prefigurau o amprentă profundă, dar paradoxal cvasi-invizibilă pentru cultura digitală de mai târziu. Totuși, ideea centrală se putea să fie rezumată astfel: a ameliora oameni mai de­grabă decât a-i augmenta! Una cu rezonanțe semnificative în dezbaterea actuală legată de provocările IA.

2. Moștenirile unei asemenea abordări, în frunte cu ideea crucială concluzivă, nu au rămas indiferente ci, în unele privințe, au fost preluate, conturate și dezvoltate în noile contexte de afirmare a problematicii centrale. S-a afirmat astfel, cu deplin temei, că în fața și spre a putea răspunde așa cum se cuvine deopotrivă provocărilor, oportunităților și amenințărilor reprezentate de inteligența artificială ar fi nevoie, spre o deplină și prealabilă înțelegere a fenomenului, de o „alfabetizare de bază“ care, ținând seama de progresul tehnologic și ambivalența implicațiilor sale, să permită clarificările, să genereze convingerile și să favorizeze opțiunile necesare. Și totul îndreptat spre îmbunătățirea condiției umane și promovarea noului umanism. Este esența filosofiei aferente întregii „a patra“ revoluții tehnico-științifice care cere ca noile tehnologii să rămână „centrate pe om, nevoile și aspirațiile sale“ și să continue a apăra și consolida drepturile umane, cu atât mai mult cu cât este de domeniul evidenței că nu e posibil, acum și niciodată, ca unicitatea persoanei să fie identificată și redusă la „un set de date“, iar relațiile interumane la un „schimb de informații“. Desigur, suntem în prezența unor mutații fundamentale, la nivelul ansamblului și în perspectiva istoriei civilizației umane; noile tehnologii, în frunte cu cele ale IA, influențează până la transformare „obiceiurile individuale“ și comportamentele sociale ale oamenilor, așa încât, se pare, precum inspirat s-a remarcat deja, a ne confrunta mai degrabă „cu o eră a schimbării decât cu o schimbare de epocă“. Într-adevăr, e ușor de observat că, în comparație cu inova­țiile tehnico-științifice anterioare, care au fost inventarea tiparului, a motorului cu aburi ori a automobilului și au servit la transformarea lumii fizice, ori chiar impactul în dimensiunea sa energetică avut de nuclear, noile tehnologii informaționale prelucrează și avansează o realitate imaterială și, în consecință, prezintă un efect major, esențial chiar asupra modului în care se dezvoltă inteligența umană. În ultimă instanță, provocarea fundamentală o constituie aceea de a găsi căile și a asigura mijloacele spre a face așa încât să considerăm și să tratăm IA nu (atât) ca o amenințare, ci ca un „partener“ esențial al omului, ca produs al minții și activității sale. De aceea, progresul tehnologic trebuie să fie însoțit de un modus operandi destinat să respecte societatea umană și valorile sale fundamentale. Adică, ideea generată în contextul de abordare ecologică a apariției și justificării „inteligenței artificiale“: a servi ameliorării omului și a condiției sale și nu așa-zisei „augmentări“ a lui!

3. Deosebit de relevantă devine în acest sens abordarea și perspectivele spiritualiste, în general, și cele aparținând Suveranului Pontif, în special. Într-adevăr, după implicarea sa în dezbaterile ecoclimatice contemporane, pronunțându-se pentru o „ecologie integrată“ și propovăduind o „convertire ecologică“ prin enciclica Laudato si’ (2015), Papa Francisc (cu nume pontifical sugestiv pentru domeniu!) se dovedește deosebit de atent și participativ și în reflecțiile aferente IA. Într-o poziționare catolică mai generală, „ascultarea cuvântului lui Dumnezeu cere ascultarea întrebărilor și interogațiilor de sens ale omului de astăzi“ în fața diferitelor schimbări ce au loc în societate, printre care cea aferentă temei inteligenței artificiale reprezintă o prioritate. Și aceasta întrucât e vorba de o „transformare structurată a experienței sinelui și a relațiilor sale cu ceilalți“ după cum sublinia, în mod profetic, Romano Guardini încă la începutul veacului al XX-lea. Acum, Papa Francisc, unul dintre puținii papi „progresiști“ din istorie și atât de prezent (implicat) în dezbaterea și desfășurarea marilor dileme ale contemporaneității. Așa cum era și de așteptat în abordarea creștin-catolică și papală, IA rămâne în ecuație cu ecologia și împreună legate spre promovarea noului umanism. O sinteză a ideilor Suveranului Pontif asupra problemei e cuprinsă în discursul său din 22 iunie 2024 rostit în cadrul conferinței internaționale cu sugestivul titlu Inteligența artificială și paradigma tehnocratică: cum promovăm bunăstarea umanității, îngrijirea naturii și o lume a păcii (organizată la Roma de fundația „Centesimus Annus Pro Pontifica“) și intervenția pe aceeași temă după Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2024 și mesajul din iulie adresat reuniunii G7. Având ca element comun provocările dezvoltării tehnologice asupra mediului de viață și a condiției umane, cele două probleme sunt văzute ca interdependente și de o importanță deosebită, „întrucât IA influențează în mod disruptiv economia și societatea și poate să aibă consecințe negative asupra calității vieții, a relațiilor dintre persoane și între țări, în privința stabilității internaționale și a casei noastre comune“. Într-o abordare transversală și mai ales adoptând în mod declarat o perspectivă preponderent antropocentrică, analiza propune sesizarea tuturor aspectelor actuale și viitoare ale IA, avantajele pe care le poate aduce pentru productivitate și creștere, precum și riscurile pe care le comportă, în scopul de a identifica bunele modalități etice de dezvoltare, de utilizare și de gestiune. După ce anterior invocase o „algor-etică“ (subliniind necesitatea absolută a unei dezvoltări etice a algoritmilor) ori imperativul ca, din perspectiva amenințărilor pe care le prezintă, IA să rămână un „instrument în mâinile omului“, acum se concentrează asupra definirii ansamblului limitelor de impus inovației dacă ea nu trebuie să vatăme umanitatea. Se ridică astfel întrebarea: la ce servește IA? Răspunsul depinde de numeroși factori și presupune mai multe aspecte de explorat. Papa Francisc în­­țelege să evoce șapte dintre cele posibile: a) aprofundarea te­­mei delicate și strategice a responsabilității deciziilor luate în utilizarea IA (aspect care interpelează diferite ramuri ale filosofiei și dreptului, precum și discipline mai specifice);
b) identificarea incitațiilor apropriate și o reglementare eficientă, pe de o parte, spre a stimula o inovație etică utilă progresului umanității, și, pe de alta, pentru a interzice ori limita efectele indezirabile; c) orice domeniu al educației, formării și comunicării trebuie să antreneze un proces coordonat pentru sporirea cunoașterii și conștientizarea utilizării corecte a IA, și a transmite noilor generații, încă din copilărie, capacitatea critică față de acest instrument; d) efectele IA asupra lumii muncii trebuie să fie atent evaluate; e) la fel și cele asupra securității și confidențialității se impun a fi examinate cu grijă; f) de asemenea și cele în privința capacității relaționale și cognitive ale persoanelor, precum și a comportamentelor lor, trebuie studiate și avute în vedere; nu se poate accepta ca ele să fie reduse ori condiționate de un instrument tehnologic, adică de cel care îl deține în proprietate și îl utilizează; g) în fine, cu precizarea că lista nu e exhaustivă, se cuvine să reamintim enormele nevoi de energie necesare dezvoltării IA, în timp ce umanitatea traversează o tranziție energetică delicată. Această ultimă subliniere ilustrează elocvent interacțiunea dintre IA și schimbarea climatică. Iar expunerea papală s-a încheiat cu o provocare, pe care o supunem atenției și cititorului rândurilor de față, și nu numai: suntem siguri că vrem să continuăm să denumim „inteligență“ ceea ce nu e inteligență? Să ne întrebăm, așadar, dacă nu cumva utilizând impropriu acest cuvânt atât de important, de uman, nu ar însemna o capitulare în fața puterii tehnocra­tice și a-i atribui ceea ce nu merită?

4. Dincolo de constatările aduse la adresa statutului de „inteligență“ a IA, întrucât aceasta în starea sa naturală, in­­trinsecă, ar implica o înțelegere profundă a lumii fizice – obținută prin datele senzoriale –, o memorie persistentă, un raționament logic și o capacitate de planificare, problematica afirmată prin utilizarea tehnologiilor respective produce o bulversare majoră a societății, ­comparată cu cea generată de revoluția industrială. Așa cum notează filosoful Barbara Cassin (în a sa lucrare Nietzche et la vie, Ed. Follio, essais, 2021), gânditorul german a fost printre primii care și-au pus întrebarea cum continuăm să locuim lumea într-un atare context de schimbare radicală. Potrivit lui, acest „flux absolut“ se manifestă prin accelerarea ritmurilor vieții și dispariția frontierelor tradiționale. Adică mai ales a credințelor și reperelor structurante precum religia, metafizica, morala, dreptul și chiar politica, ceea ce erodează orice stabilitate și împiedică capacitatea noastră de reflecție.

În fața unor asemenea provocări, se profilează două posibile comportamente:

¬ rezistența, care se exprimă printr-o repliere asupra unor identități închise și rigide (națiune, rasă, comunitate, individul suveran etc.);

¬ și adoptarea de suprafață care, cel puțin aparent mai flexibilă, nu schimbă cu adevărat structurile noastre interne și nici nu ajustează profund mediul.

Dimpotrivă, Nietzche propunea mai degrabă a „digera“ fluxul continuu de schimbări, o idee inspirată din studiile sale privind „biologia digestiei“ și a me­­tabolismului. E vorba de o evoluție ac­­tivă, care implică o metamorfoză a sinelui și a mediului său. Această terapeutică, pe care el o denumește „medicina culturii“, trebuia să se impună precum singura semnificație a filosofiei. Într-o altă lu­­crare publicată în acest context (L’Esprit artificiel. Une machine ne sera jamais philosophe, Editions de l’Observatoire, Paris, 2024) Raphael Enthoven ne invită să reflectăm asupra unora dintre aceste dezordini interioare ce constituie structurile noastre interne de care vorbește Nietzche, precum orgoliul și dorința de a crede. El subliniază astfel că teama de a vedea cum creațiile noastre ne depășesc, recurent în mituri și ficțiune (de la ­Pygmalion la IA, trecând prin Pinocchio, Frankenstein, Terminator și Matrix) relevă aplecarea noastră de a ne compara cu Dumnezeu, singurul capabil de a crea ființe libere și conștiente.

Această temere marchează un orgoliu paradoxal: declarându-ne învinși de creațiile noastre, noi ne atribuim în mod implicit puterea divină de a le fi generat. În plus, veritabilul nostru adversar nu e IA însăși, ci propensiunea noastră de a ne lăsa seduși de imaginea unei mașini supra-depășind umanul.

5. Revenind la un context ecologic concret, în planul realităților ecoclima­tice precise, impactul IA e ambivalent. Creșterea sa în putere antrenează o cerere energetică fără precedent, cauzată în mare parte de enormele resurse de calcul necesare pentru promovarea modelelor din ce în ce mai sofisticate. Cu toate acestea, aceleași noi tehnologii transformă în mod radical abordarea gestiunii energe­tice. Grație algoritmilor avansați se permite o integrare mai eficientă a energiilor renovabile, precum solarul și eolianul. Ei sunt capabili de a predicționa fluctuațiile de producție, asigurând astfel o distribu­ire mai stabilă a energiei și reducând pierderile. De exemplu, IA e utilizată pentru a anticipa variațiile meteorologice ce afectează producția de energie renovabilă, optimizându-se astfel gestiunea rețelelor electrice și ameliorându-se reziliența și eficiența lor. Cercetările efectuate ne arată că inteligența artificială poate juca un rol cheie în gestiunea microreleelor electrice prin coordonarea producției, stocarea și consumul de energie la un nivel local. O atare abordare face nu numai să se maximizeze utilizarea resurselor regenerabile disponibile, ci și diminuarea dependențelor de energiile fosile. În plus, aplicațiile sale ajută la identificarea insuficiențelor și ineficiențelor din sistemele energetice existente, oferind soluții pentru a le corija și a reduce astfel consumul energetic global. În afară de problema gestiunii energetice, IA joacă un rol crucial în gestiunea catastrofelor naturale. Modelele predictive sofisticate ajută la anticiparea și gestionarea incendiilor de pădure, reducând astfel daunele aduse mediului și emisiile de carbon asociate. Apoi, ea contribuie la eficiența energetică a clădirilor, prin optimizarea sistemelor de încălzire, ventilație și climatizare grație captatorilor inteligenți și a algoritmilor de învățare. Potrivit stu­diilor pertinente, IA ameliorează în mod considerabil performanța energetică a clădirilor fără a compromite calitatea ecologică a interiorului. Nu în ultimul rând, în același context, e de remarcat faptul că se depun eforturi semnificative pentru a diminua amprenta de mediu a IA ca atare; întreprinderile inovează în centre de date ecologia, utilizând energii renovabile pentru a alimenta infrastructurile lor și a optimiza eficiența sistemelor de răcire. De exemplu, Microsoft a experimentat centre de date submarine, exploatând răcoarea apei pentru a reduce nevoile de energie. E vizat în acest sens și domeniul transporturilor. Vehiculele autonome, optimizate de algoritmi IA, promit să reducă emisiile reglând traseele și favorizând o conduită mai economă de carburant. În plus, inițiativele de orașe inteligente utilizează IA pentru îmbunătățirea gestiunii traficului și reducerea ambuteiajelor, ceea ce contribuie în mod direct la diminuarea emisiilor de CO₂.

Așadar, temerile suscitate de cifrele evaluărilor actuale privind consumul energetic nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere potențialul enorm pe care IA îl are pentru ameliorarea eficienței energetice și reducerea amprentei de carbon globale. Odată cu o abordare strategică și inovantă, IA ar putea să devină, prin urmare, un atu major în căutarea unui viitor mai curat și mai durabil.

6. Ecologia și Inteligența Artificială sunt și vor rămâne și în viitor două dosare complexe, interdependente și cruciale pentru prezentul și mai ales viitorul umanității. Reflecția și acțiunea asupra lor prezintă o importanță indiscutabilă. În același timp, dezbaterea și implicarea în găsirea și promovarea de soluții în privința dilemelor și provocărilor pe care le generează sunt prioritare. Un exemplu îl reprezintă Summitul Viitorului – Soluții multilaterale pentru un viitor mai bun (ONU, New York, 22-23 septembrie 2024), care a identificat și prezentat un veritabil „program comun“ al devenirii comuni­tății internaționale. El cuprinde, în mod semnificativ, în cadrul Pactului pentru viitor („pentru a proteja și consolida drepturile umane, în special prin promovarea justiției economice și protecția dreptului la un mediu sănătos“), alături de Declarația privind generațiile viitoare (menită să „întărească coordonarea și guvernanța mondială în numele viitorului comun al generațiilor actuale și viitoare“), Pactul digital global. Documentul definește principiile comune pentru un viitor digital deschis, liber și securizat pentru toți. O temă prioritară e considerată în acest context cea referitoare la re­­glementarea adecvată a inteligențelor artificiale. Denunțându-se lipsa de coordonare, colaborare și de guvernanță la nivel internațional în domeniu, se relevă o serie de chestiuni în privința cărora ar trebui să se intervină reglementar urgent, precum, de exemplu, recomandarea ca problemele „de viață și de moarte nu trebuie delegate mașinilor“, ce se înscrie în perspectiva imperativului unei interdicții universale a sistemelor de arme letale autonome. Chiar dacă în ultimii ani au fost lansate mai multe inițiative în acest sens, rămân de depășit cel puțin trei mari dificultăți: lipsa de reprezentare și inechitățile manifestate în discuțiile desfășurate la nivel mondial din partea țărilor în curs de dezvoltare, necoordonarea pe ansamblu a inițiativelor aferente spre a le face suficient de accesibile altor state, entități și ONU, precum și necesitatea unui supliment al capacității de reprezentare care să permită sectorului public să intervină în domeniu și să asigure o guvernanță adecvată.

Și în acest context al interdependenței, o altă semnificativă și inedită folosire a inteligenței artificiale: evaluarea eficienței politicilor climatice! Cu ajutorul său, Institutul privind Efectele Schimbării Climatice din Postdam a analizat im­pactul a 1.500 de politici publice în do­meniu stabilite în 41 de țări, între 1998 și 2022. Cu ajutorul unei aplicații de acest gen s-au identificat numai 69 de măsuri eficiente ce au antrenat scăderea emi­siilor de gaze cu efect de seră (GES) cu cel puțin 4,5% și 13% în diferite sectoare. Cea mai mare parte dintre ameliorări s-au produs în materia clădirilor (24 cazuri) urmate de cea a transporturilor (19 cazuri), industrie (16 cazuri) și electricitate (10 cazuri). Ca atare, numai 69 din 1.500! Și totuși, evaluarea respectivă a degajat unele concluzii interesante, în frunte cu cea potrivit căreia, pentru a îmbunătăți efectiv eficacitatea măsurilor adoptate, acestea trebuie combinate cu una sau mai multe inițiative. În 2013, în China, stabilirea unui sistem de schimb de drepturi de emisie în industrie a avut puține efecte. Dar atunci când, în 2016, a fost cuplat cu un mecanism de finanțare a investițiilor legate de eficiența energetică și de o reducere a subvențiilor pentru combustibili fosili, rezultatele pozitive au devenit remarcabile.

7. Dincolo de asemenea considerații, o remarcă de conjunctură, dar cu importante semnificații, se impune în legătură cu atribuirea Premiilor Nobel 2024 pentru Fizică (revenit lui G. Hinton și J. ­Hopfield) și, respectiv, Chimie (atribuit lui D. Hassabis și J.M. Jumper), figuri emblematice ale inteligenței artificiale, ceea ce ar putea să puncteze o adevărată cotitură în istoria cercetării științifice. Într-adevăr, algoritmii depășesc deja intuiția umană în domenii complexe, redefinind rolul cercetătorului. În mod evident, a trecut timpul savantului izolat în laboratorul său în favoarea ipostazei de expert capabil să colaboreze cu IA dotate cu o putere fenomenală. Frontiera între discipline se estompează, privile­giindu-se inter- și transdisciplinaritatea. Cei care rămân indiferenți acestei mutații civilizaționale riscă să ocupe un simplu rang de spectatori într-o evoluție implacabilă. Fără îndoială, această transformare implică provocări etice majore. Plasată în centrul cercetării, IA ridică problema dependenței tehnologice și a controlului procesului de descoperiri. Cine va fi responsabil de inovațiile produse de algoritmi? Sau, cine va garanta că aceste avansuri vor servi binelui comun? Nu în ultimul rând, instituțiile academice și organismele de promovare trebuie să-și regândească modelele de acțiune.

P.S.: Adresându-se unei reuniuni de la Universitatea din New Jersey prin video, la 8 octombrie 2024, cu ocazia anunțului acordării Premiului Nobel pentru fizică, alături de Geoffrey Hinton, pentru lucrările lor privind IA, prof. John Hopfield declara, printre altele: „Ca fizician, sunt foarte tulburat de ceva ce nu este controlat, ceva ce nu înțeleg suficient pentru a ști care sunt limitele ce pot fi impuse acestei tehnologii. Aceasta e întrebarea pe care o ridică IA“. Într-adevăr, odată cu avântul fulgurant al inteligenței artificiale și cursa feroce declanșată între întreprinderile interesate, criticile converg asupra faptului că această tehno­logie evoluează mai repede decât pot oamenii de știință să o înțeleagă. Atunci, mergând și mai departe, cum putem să prefigurăm și să exercităm controlul cuvenit, inclusiv prin reglementare? Într-adevăr, o situație de o gravitate excepțională asupra căreia se impune a medita mai mult!

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului