Într-o tribună publicată în cotidianul francez Le Monde din 30 septembrie 2022 sub un titlu semnificativ, L’écologie culturelle a une ambition: être un antidote à l’anxiété, à la solitude, à la colère et à ­l’impuissance, un colectiv de militanți, intelectuali și artiști din Hexagon (printre care jurnalistul Allain Bourgain-Dubourg, glaciologul Heidi Sevestre, psihanalistul Boris Cyrulnik, Clara James și François Siegel) aduc în atenție problema creării unei culturi ecologice care să fie difuzată în ansamblul societății grație educației și artei. Inițiatorii insolitului demers pornesc de la adevărul tot mai evident că epoca noastră ne dictează sobrietatea: societatea a intrat în zodia „sfârșitului abundenței“ și manifestă o „formă de inconștiență“ asupra a ceea ce se întâmplă astfel și acum. În fața noilor pericole precum seceta, incendiile ori războiul din Ucraina ni se cere fiecăruia și tuturor să facem eforturi și sacrificii. Spectrul blackout-urilor, explozia facturilor de energie, valurile de căldură provoacă adevărate scurtcircuite în planul conștiințelor individuale și colectivă. Toate acestea nu pot rămâne fără urmări în diverse planuri. La rândul său, ecologia nu mai poate fi percepută ca un obiect de clivaj intergenerațional ori ­social, ci trebuie, dimpotrivă, să ne reunească spre a crea un nou tip de solidaritate. Acum ar fi sosit momentul decisiv: politica și știința nu sunt suficiente spre a putea iniția singure o mișcare care să ne adune în jurul ecologiei. Cultura trebuie să-și spună cuvântul și în această privință, să li se alăture și împreună să ne ajute a depăși impasul.

1. Înainte de a purcede la expunerea inițiativei franceze și a-i releva considerațiile proprii, mai ales într-o țară precum România cu o mentalitate (publică) marcată încă de traumele produse ante-1989, sobrietatea înseamnă înainte de toate sau chiar exclusiv restricții și privațiuni. În realitate însă, semnificațiile sale sunt mult mai complexe și mai profunde, dar diferit înțelese și mai puțin conștientizate. De aceea devine necesară o scurtă prezentare a conceptului ca atare.

Deși deja frecvent utilizat și în plan internațional și tot mai explicat teoretic, el mai e perceput uneori și asimilat adeseori unei forme de regresiune, până la asemănări forțate cu atitudinile comunităților religioase reticente folosirii tehnologiilor moderne. Oricum utilizările și semnificațiile conferite termenului rămân foarte diversificate. După unii, sobrietatea ar privi în special comportamentele individuale constând în a acorda mai multă atenție consumului și în a face mai eficiente practicile curente (a regla spre minimum termostatul, a economisi apa domestică, a stinge wifi, a lua mai puțin avionul sau mașina sa). Potrivit altora, într-o perspectivă mult mai amplă și mai radicală ar fi vorba de o reorganizare în profunzime a societății pentru a produce și consuma mai puțin, dar fără a afecta bunăstarea. Din perspectivă istorică, un prim înțeles acordat a fost cel al artei de a te bucura de viață, cu o reținere garantată în privința satisfacerii plăcerilor și cu prioritatea absolută a îndeplinirii nevoilor.

Cea mai mare parte a dicționarelor indică sobrietatea drept o calitate care se raportează la o persoană: „Comportament al unuia care e sobru. Calitate a unuia care se comportă cu reținere“ (Grande Larousse). În Grecia antică (clasică), sobrietatea se referea la o virtute individuală erijată în principiu esențial care garanta permanența cetății. La Platon, temperanța (sophrosune) era una dintre virtuțile cardinale, alături de prudență, curaj și justiție. Ea e sinonimă cu moderația și se opune lipsei de măsură (hybris), fără de limite, a ceea ce nu are sfârșit, nici margini. Aristotel condamna, de exemplu, crematistica, acea artă nenaturală de a dobândi bogățiile, ce caută nu numai a satisface nevoile legitime ale gospodăriei, ci are ca scop obținerea maximului de profit. E vorba de un proces nelimitat, de un rău infinit, condamnat tocmai din această cauză. Filosoful laudă, dimpotrivă, justa măsură, moderația, limita, prudența care sunt virtuți individuale dar, de asemenea, și profund politice.

În a sa Scrisoare către Meneceu, ­Epicur afirma, la rându-i, că există mai multe tipuri de dorințe; unele sunt naturale, altele zadarnice, și dintre primele unele sunt necesare și altele sunt numai naturale. Dorințele în van comportă un caracter nelimitat: ele vizează un scop ce nu poate fi atins niciodată, întrucât nu vor exista niciodată destule bunuri, pu­­tere ori onoruri în cantități suficiente pentru a-l satisface pe cel ce le caută. Textele creștine au preluat o atare interpretare și au făcut, și ele, din moderare și/sau din temperanță o virtute. În fine, la 1558 un anume Luigi Carnaro, un vene­țian libertin și sfătos, publica Despre sobrietate. Sfaturi pentru a trăi mult timp. Lovit de soartă la 30 de ani, el și-a schimbat viața spre a-și redobândi sănătatea și devenind cumpătat a ajuns aproape centenar. De aceea e considerat drept unul dintre precursorii și apostolii acestei sobrietăți care reclamă astăzi să facem din ce în ce mai durabilă nu numai existența individuală, ci și prezența ca specie a omenirii pe Terra.

Modernitatea a constituit o ruptură radicală cu asemenea percepții valorice și tradiții constitutive. Precum ne arată, de pildă, fabula lui Mandeville (1714) și scandalul pe care l-a provocat publicarea ei: suntem în prezența, ca atare, a unei apologii a Orgoliului, Vanității, iubirii de Lux și a altor vicii, lăudate pentru că permit decuplarea producției de bunuri și deci și a plăcerilor. Națiunea „se bucură de o fericită prosperitate“ întrucât fiecare ordine e „plină de vicii“. Dimpotrivă, simplicitatea, moderația și abstinența (de la „această pestă a industriei“) ar conduce la ruină. Dar punctul central constă în aceea că îmbogățirea individuală – inclusiv obținută prin viciu – e sursa prosperității publice. Evocând ideea revoluționară, propovăduită în special la Benjamin Franklin, potrivit căreia datoria fiecăruia este de a-și crește capitalul său, Max Weber a reamintit în Etica protestantă și Spiritul capitalismului că un „astfel de comportament fusese proscris atât în Antichitate, cât și în Evul Mediu ca o atitudine fără demnitate și manifestare a unei avariții sordide“. După 2015, odată cu încheierea Acordului de la Paris privind clima, cercetătorii au făcut adesea apel la această noțiune antică, ținând seama mai ales de virtutea pe care o exprima altădată de artă a temperanței, aproape exaltate de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), transmisă cu rigoare în societățile protestante tradiționale și pe care societatea de consum a desconsiderat-o brutal în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Apelul la sobrietate, așa cum e înțeleasă de filosofie, înseamnă deci a face așa încât cetățenii să reflecteze asupra dorințelor lor de consumatori, la mimetismul care îi incită a râvni la bunurile vecinilor, a setei de recunoaștere, a evita în cele din urmă invidia. E vorba de a găsi calea spre a ajunge să se trăiască mai bine cu mai puțin, satisfăcându-se nevoile și dând frâu liber dorințelor și în cele din urmă păstrând posibilitatea perpetuării existenței umane cel puțin pe termen mediu.

2. Într-o asemenea perspectivă-cadru ecologia culturală și-ar asuma ca ambiție proprie a fi un antidot al anxietății, solitudinii, mâniei și neputinței. Remediul său ar consta într-un angajament ecologic care să facă din prezervarea planetei un impuls de speranță, un orizont dezirabil, de bucurie și optimism. În acest sens se propune asocierea artei și ecologiei spre a ieși din rutina fatalității și a redescoperi intimitatea ce ne-ar ralia la mediu, la viu. Cu o evidență: atunci când un sistem moare, a crea permite afirmarea unui nou elan. Mobilizarea ideilor, noilor valori și creația artistică au fost tot timpul intim legate între ele și și-au intersectat semnifica­țiile. Și, desigur, ecologia nu a făcut excepție. Autorii inițiativei mobiliza­toare recurg la constatări și evaluări de aceeași natură: ecologia nu poate fi o odă a melancoliei, a resemnării și morții idealurilor. Și cu atât mai mult în timpuri dificile. Așa că, nici mai mult, nici mai puțin se propune „o fabrică colectivă a dorinței de ecologie“, aspirând la artă și la metoda sa: creația artistică, ce e izvorul culturii noastre, care își afundă rădăcinile sale într-o pulsație fundamentală a vieții. Este dorința de a explora, a repara, a partaja, a înfrumuseța.

3. Cultural, la fel precum ecologia este cauza noastră, a tuturor, întrucât imaginația și natura sunt bunuri comune fundamentale, cultura nu e la rândul său nimic altceva decât arta repertoriată. Re­­prezintă, de asemenea, rădăcinile unei societăți, dorințele și aspirațiile sale, în ansamblu menirea sa. Nu putem avea o societate sănătoasă fără un soclu cultural comun. Or, neglijând dimensiunea ecologică a moștenirii noastre culturale, istoria împărtășită care ne leagă de me­­diile noastre, nu beneficiem în mod evident de toate instrumentele necesare pentru a surmonta criza. De aceea, inițiatorii fac apel la actorii culturali, asociațiile de protecție a naturii, la datele ecologiei spre a se reuni pentru a propune împreună o declinare concretă a acestei noi culturi ecologice.

Educație artistică, școlară și popu­lară; trebuie să eliberăm ecologia din spectrul strâmt al nașterii sale ca știință biologică așa încât să permitem mai larg copiilor, părinților, tuturor generațiilor prezente de a se racorda mai activ la viața cotidiană. A gândi dorința ecologică colectivă înseamnă, totodată, a se ține seama de rezistențele încă puternice care există în societate în operarea tranziției ecoclimatice. Se impune promovată apetența pentru nou, inedit și vizionar prin apropiere și asumare, chiar dacă numai atunci când impresia de noutate se îndepărtează, rezistența la schimbare se estompează și devine o simplă obișnuință împărtășită. Așadar, ecologia culturală asociază, deopotrivă, ancorarea în trecut și inovația, permanența și evoluția.

4. Într-o perioadă a controverselor, revenirilor și contrastelor se afirmă cu putere dimensiunea teritorială a ecolo­giei culturale. Pledoaria se poartă de această dată pentru a face din raportarea la viu soclul unei noi „identități ecologice franceze“. Cu precizarea că nimic nu împiedică ci, dimpotrivă, în cele din urmă face posibilă până la a obliga o alta română, americană, engleză etc. Relația cu natura e privită înainte de toate ca o raportare la Terra. Dacă generațiile anterioare mai vechi au cunoscut o lume în care particularismul teritoriului lor era asociat respectării ciclului viului, această atitudine devine sursă de inspirație, reper de neprețuit. Cu atât mai mult azi, în rândul tinerilor mai ales, se afirmă un sentiment de apartenență, de origine comună, de autenticitate chiar. Pentru a-l consolida și transforma în componentă culturală se impune a merge și mai departe. Aceasta ar însemna, înainte de toate, a crea o cultură ecologică colectivă care să se difuzeze în ansamblul societății grație educației și artei. Ele sunt indispensabile noului contract social predominant ecologic care ne va aduna în ­viitor. Într-adevăr, se ridică în mod natural întrebarea: cum și-ar putea cetățenii prezerva planeta de apartenență dacă nu dispun de o cultură ecologică minimală? Scriitori precum Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Jules Michelet (1798-1874), Victor Hugo (1802-1885) ori George Sand (1804-1876) au reprezentat precursori literați ai „curentului cultural ecologist“ care au contribuit la sedimentarea valorilor fondatoare ale civilizației moderne. Astfel de exemple se regăsesc și în celelalte literaturi naționale decât cea franceză, inclusiv cea română. Multe din ideile moștenirii culturale pot fi folosite în acest fel spre a ilustra ce semnifică sfârșitul abundenței și exigența sobrietății (inclusiv energetice).

Așadar, se propune o societate ecologică și nicidecum o politică ecologică, ceea ce înseamnă declanșarea preocupărilor de a elabora în acest mod un nou contract social cu natura, unul integrator între generații și în privința omului cu mediul.

5. Spre a genera efervescența necesară și generală adecvată, artiștii sunt chemați a se atașa și înscrie în mișcarea ecologiei culturale. Toate eforturile pertinente se impun conjugate în vederea atingerii scopului comun; arta trebuie pusă în serviciul ecologiei și al difuzării sale în societate; învățământul e chemat să inițieze noile generații să colaboreze cu restul viului, iar ecologiștii tradiționali ori novice să se angajeze în construirea unei ecologii care să se adreseze și inimii. Și toate acestea dominate de sentimentul că nu suntem singuri, ci gândim și acționăm împreună! Lupta pentru păstrarea planetei, a vieții nu trebuie să ne condam­ne la depresie ci, dimpotrivă, înseamnă speranță și solidaritate, optimism ontologic. În fine, dintr-o nouă cultură rezultă și o nouă stare de spirit! Se elaborează inclusiv o altă filosofie de angajare în jurul poeziei, împărtășirii și bucuriei. Cu încrederea în încercările de a rezolva problemele lumii așa precum întotdeauna generațiile anterioare au încercat-o în felul, dimensiunile și cu reușitele lor. Și pentru aceasta se propune chiar o inițiativă concretă, de pornire a demersului complex anunțat; după cum, la timpul său, André Malraux (1901-1976) a creat casele culturii (les maisons de la culture), promotorii proiectului anunță înființarea caselor ecologiei culturale, care să completeze dinamica celor ale culturii în mod similar și complementar. Menirea acestora: a adăposti pe cei care doresc să planteze semințele economiei naturale! Spectacole, cărți, formațiuni universi­tare, multiplicarea formelor hibride susceptibile să transmită ecologia sensibilă.

Un eveniment inițiator și prevestitor la ceea ce se dorește a se întreprinde în plan concret l-a constituit cursul de ecologie culturală inaugurat la 20 octombrie 2022 la Caen, în primul campus al institutului de studii politice consacrat integral tranzițiilor (ecologice).

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului