Bulversată de diverse condiţionări (zăpezi, ger, frig în unele clase, incertitudini la nivelul conducerii unor unităţi de învăţământ), şcoala se apropie de o nouă vacanţă, fără să fi pornit ca lumea după vacanţa de Crăciun. Pe 4 februarie începe vacanţa intersemestrială. Însăşi denumirea apare cumva strepezită în contextul învăţământului preuniversitar, banal, de largă cuprindere.
La drept vorbind, rămânerea elevilor (şi a studenţilor) acasă s-a dovedit justă, în conformitate cu starea vremii, a drumurilor. Pe deasupra, nu a însemnat ceva nou, nici măcar ceva neobişnuit. În ianuarie-februarie, asemenea prelungiri de vacanţă, ca şi mici sau mari întreruperi, sunt de aşteptat, se întâmplă, s-au întâmplat, pentru că starea vremii este impasibilă la mersul vremurilor. De exemplu, prin 1968, vacanţa căreia şi pe atunci, în mediul şcolii, i se zicea tot de Crăciun s-a prelungit până la 1 februarie.
Numită grăbit şi facil „închiderea şcolilor“, vacanţa suplimentară de acum nu ar fi trebuit (nu ar trebui niciodată) să fie luată cu sensul de hibernare. În foarte mare parte nici nu a fost luată aşa de către profesori, pentru că în şcoli, grădiniţe şi universităţi sunt multe lucruri importante de făcut şi în afara orelor de clasă şi a celor de curs. Ba pe alocuri s-au ţinut chiar cursuri, peste culorile codurilor de avertizare meteo, pentru că există căi de conectare şi mijloace de comunicare altfel mereu invocate când e adusă vorba despre învăţarea modernă. De asemenea, există lucrul individual, cu valorificarea surselor de informare, cu studiu, elaborare şi comunicare. Condiţiile (surprinzătoare şi nu tocmai) de lucru în acest mod pot să fie luate în seamă pentru a se vedea cât de neavenite sunt restricţiile în ceea ce priveşte „temele pentru acasă“.
În acelaşi timp, prelungirea vacanţei s-a potrivit bine cu situaţia apărută într-un număr de şcoli în ceea ce priveşte stabilirea conducerilor. De felul ei, problema nu ar fi trebuit să fie tulburătoare. În niciun caz nu ar fi meritat insistenţa expunerii publice de care a beneficiat. La urma urmei, a fost o chestiune birocratică, rezolvabilă în condiţiile stăpânirii cu obiectivitate a modului de administrare a domeniului; ceea ce s-a şi întâmplat. Inconsistenţa temei, inclusiv ca grad de interes public, a şi fost simţită ca atare, până la urmă fiind şi mai tare subliniată tocmai prin încercări de augmentare dovedite şi naive („circulara 666“, act banal, supranumit aşa de la numărul posturilor în cauză, cum ar veni, ca să se vadă că e un act malefic), şi patetice („demascarea“ prin reconstituire a unor neconcordanţe între scrierea, semnarea, publicarea, aplicarea unor decizii). A fost ignorat în schimb efectul absolut rău asupra elevilor al schimbărilor unor profesori tocmai în momentele decisive ale evaluării şi ale încheierii situaţiei şcolare, schimbări determinate de nevoia rezolvării situaţiilor impuse de acoperirea unor posturi de conducere.
Şcoala, până la urmă, trebuie să înceapă de-adevăratelea, pentru că nici starea vremii, nici mişcarea cadrelor didactice, inclusiv cu funcţii de conducere, nu au cum să înlocuiască învăţătura de carte. O învăţătură de tras de pe urma situaţiilor din contextul meteo-administrativ actual ţine de structura anului şcolar. Aşa cum arată ea acum, se dovedeşte inadecvată, din perspectiva aglomerării programului. Concentrarea evaluării elevilor în câteva săptămâni plasate între două vacanţe este dezechilibrantă şi riscantă. Mai departe, într-o lungă perioadă numită semestrul al doilea, din toiul iernii până în toiul verii (asta arată tot mai clar mersul climei), elevii nu mai au decât puţin mai mult de o săptămână de vacanţă (19–30 aprilie), având în schimb o puzderie de întreruperi mărunte (1 mai, 1 iunie, 5 iunie, zile ale şcolii, „Şcoala altfel“ etc.). O structură a anului şcolar cu trei trimestre ar însemna o primă încheiere a evaluărilor şi a situaţiei şcolare până la vacanţa de Crăciun (22 decembrie), începerea semestrului al doilea la 10 ianuarie (fără presiunea unei eventuale întârzieri), o nouă vacanţă (scurtă) pe la mijlocul lui aprilie, terminarea şcolii cu lecţii şi evaluări la 1 iunie, „Şcoala altfel“ şi încheierea situaţiei şcolare între 1 şi 15 iunie, vacanţa de vară fix până la 14 septembrie. „Şcoala altfel“ ar fi chiar firesc să fie o parte de vacanţă, mai ales că în structura actuală a anului şcolar ea are în general aspectul tot al unei vacanţe. Încheierea mediilor în timpul orelor, cum se practică în prezent, înseamnă tot un pic de vacanţă ad-hoc. În ceea ce priveşte vacanţa de vară, ea se tot scurtează (anul acesta va ţine până la 10 septembrie), din cauza complexului că „avem cel mai scurt an şcolar“, după ce că „şcoala noastră merge aşa prost“. De fapt, anul şcolar nu ar fi prea scurt dacă i-ar fi folosite eficient zilele, fără întreruperi sub tot felul de pretexte („zile“ şi chiar o vacanţă la doar o lună şi ceva după vacanţa mare, în 29 octombrie – 6 noiembrie). Şi tot despre vacanţa de vară: prin lege, s-a acordat o zi (1 iunie) ca părinţii să stea mai mult cu copiii, că aşa e bine pentru creştere, educaţie etc., dar tot „prin lege“ s-a tăiat o săptămână din timpul pe care părinţii l-ar fi stat cu copiii în vacanţa de vară; e tot ceva care ţine de creştere, educaţie etc.
Florin ANTONESCU