Foto: dreamstime

De la cultura cititului la cultura media

Domeniul dezvoltării competențelor de lectură la elevi nu este nou, dar este controversat atât în privința definirii conceptului de bază, a conceptelor corelate și deopotrivă în ceea ce privește procesul de dobândire a acestor competențe și impactul asupra culturii generale. Dezvoltarea competențelor de lectură la elevi reprezintă, în concepția multora dintre noi, garanția procesului de optimizare a asimilării unei culturi generale, a unei comunicări eficiente în diverse grupuri școlare sau extrașcolare. Această competență este văzută ca o capacitate sporită a elevilor de a comunica și de a se adapta unor noi contexte relaționale, depășind mai ușor dificultățile de învățare și crescând performanțele școlare.

Având în vedere faptul că formarea competențelor de lectură este mult discutată de toți actorii educaționali, fie ei elevi, profesori, părinți, decidenți, considerăm că o problematică atât de complexă și de actuală merită o mare desfășurare de forțe intelectual-investigative și de documentare. Cu toții vorbim cu nemulțumire și chiar cu amărăciune, dar cu multă îndreptățire despre lipsa apetitului de lectură la generațiile tinere. Indiferent de ipostaza în care ne aflăm, cu toții suntem tentați să criticăm, implicit sau ex­­plicit, deficiențele demersului didactic care vizează dezvoltarea competențelor de lectură la elevi. Criticăm, de asemenea, tradiționalismul strategiilor folosite, inconsecvența și incoerența strategică.

Cu toate acestea, nu ne aplecăm în mod consecvent și profesionist asupra acestor deficiențe, pentru a le decodifica dimensiunile, implicațiile, dar mai ales pentru a formula opinii și soluții constructive pentru promovarea lecturii școlare. Se pare că în actualul context social, politic, economic, financiar, marcat de evoluții sau involuții spectaculoase, problemele concrete, reale și importante ale școlii – așa cum este stimularea gustului pentru lectură al tinerelor generații – nu-și mai găsesc locul lor binemeritat, trec în plan secund, venind în prim-plan teme sau probleme uneori artificiale, ce țin de mimetism sau de alți factori conjuncturali. În plus, lectura cărții este înlocuită cu alte tehnici și practici, cu alte surse de informare mai facile și cu siguranță nu întotdeauna cu efect educativ, formativ și stimulativ pregnant. Logica ideilor prezentate mai sus, susținută de o documentare teoretică temeinică, dar și de o practică asiduă, ne-ar permite să analizăm critic abordările conceptuale din literatura de specialitate și să prezentăm paradigme, să identificăm tendințe, disfuncții în practica educațională, evoluții în înțelegerea, explicarea și utilizarea diverselor stiluri educaționale. Deopotrivă toate aceste concluzii sunt înso­țite de convingerea privind valoarea și impactul lecturii asupra formării personalității fiecăruia dintre noi.

În acest context destul de controversat, se pare că „tehnologia“ este considerată de către o bună parte a specialiștilor, a opiniei publice, ca fiind inamicul public numărul unu al lecturii.

Se vorbește în literatura de specialitatee despre ambivalența morală a tehnologiei, și pe bună dreptate.

În spațiul școlar observăm cu ușurință faptul că, treptat, modalitatea clasică de instruire tinde să fie înlocuită cu cea asistată de calculator, datorită sau din cauza dezvoltării Tehnologiei Informa­țiilor și Comunicării. Utilizarea tehnologiei în procesul educațional este o alegere naturală pentru cadrele didactice care practică o astfel de instruire. Secolul XXI este secolul societății întemeiate pe cu­­noaștere, iar competențele necesare in­dividului sunt altele față de cele din secolul trecut. În acest context apare necesitatea de a regândi și a implementa instruirea într-un alt mod, adecvat unei lumi participative digitale. Procesul de predare-învățare-evaluare necesită o continuă adaptare a profesorului la diferitele generații de elevi, la diferite concepții, teorii, modele educaționale ce se succed pe axa timpului. Un demers analitic minuțios care să pună în centrul atenției aceste schimbări ar releva evoluții spectaculoase, care se derulează cu o rapiditate uluitoare, nu numai de la o perioadă istorică la alta, de la un deceniu la altul, ci chiar de la un an la altul. Se schimbă teorii, se schimbă practici, materiale și mijloace de învățământ, se schimbă modele, mentalități, dar se schimbă deopotrivă și solicitările și așteptările elevilor, ale părinților, ale comunității față de școală.

Drumul străbătut de la „instruirea“ tradițională la „instruirea digitală“, de la „tăblița de ardezie“ la tabletă și calculator, la device-uri de tot felul a fost lung și marcat de salturi/evoluții majore, ge­nerate pe de o parte de evoluțiile din pla­nul tehnologiei, de schimbările sociale, politice, economice, culturale, filosofice etc., iar pe de altă parte de achizițiile din domeniul științelor educației și al altor științe sau domenii cu care pedagogia colaborează, cum sunt psihologia, sociologia, științele comunicării etc.

În același timp însă am devenit robii telefonului, ai calculatorului/laptopului. La școală, pe stradă, acasă, suntem tentați „să verificăm“ corespondența, să aflăm noutățile, să căutăm informații sau știri… să… să… În ceea ce privește școala, educația, tot mai multe activități speci­fice se desfășoară online, în fața unui ecran care nu transmite emoție, nu generează empatie, persuasiune etc. Copiii, tinerii de astăzi, și nu numai ei, sunt o generație a imaginii, a laptopului, a ta­­bletei și a multor altor device-uri sofisticate. În ceea ce privește procesul de cunoaștere, de învățare, memoria google este salvatorul universal. Comentarii literare, informații, opinii, definiții, clasificări, documente specifice profesiei di­dactice sau „de elev“ nu mai sunt luate direct din cărți, de la sursă, pot fi accesate de pe internet, fără efort. Cartea însăși se găsește în format electronic, a fost înlocuită de e-book.

La ce duc toate acestea? Sunt opinii pertinente potrivit cărora scăderea nivelului de cultură generală caracterizează o bună parte din generația tânără. „Cultura media“ care se adresează în principal auzului și văzului devine dominantă. Dezinteresul pentru citit, pentru carte, pentru studiu este din ce în ce mai puțin prezent în rândul elevilor. Drept urmare, „Flagelul ignoranței este calea regală către viitorul mediocru al României… Migrarea dinspre modelul cultural al cititului spre modelul cultural al privitului este evidentă“, ne spune Marcela Gheorghiu, autoarea articolului Școala, elevii și flagelul ignoranței: calea către viitorul mediocru al României (https:/tribunainvatamantului.ro). Autoarea citată surprinde întocmai starea în care se află unii adolescenți și tineri din zilele noastre în raport cu școala, cu educația, cu ceea ce înseamnă carte, cultură. Este un semnal de alarmă îngrijorător pentru întreaga societate românească; sunt de fapt afirmații dureroase despre starea culturală, educațională, spirituală a unor adolescenți și tineri din zilele noastre, debusolați cultural și spiritual, care se mișcă cu dezinvoltură printre noi și care intră sub incidența mediocrității. Mediocritatea lor devine în timp mediocritatea noastră, ca societate.

Mediocritatea ca stare de spirit

Într-o lucrare relativ recentă am analizat cauze și consecințe ale mediocrității în mediul școlar și social (Marin Manolescu, Evaluarea școlară. Meritocrația și mediocritatea, 2019, Editura Universitară, București). În concepția noastră sunt două tipologii ale mediocrității:

1. mediocritatea mulțumită cu ea însăși;

2. mediocritatea veleitară, arogantă și agresivă.

Mediocritatea mulțumită cu ea în­săși este echivalentă cu anonimatul, cu banalul, cu banalitatea. Mediocrul aflat în această postură este lipsit de inițiativă, se simte bine așa și se complace în această situație. Mediocritatea veleitară este cea de-a doua ipostază a mediocrității. Mediocrul din această categorie este arogant și agresiv, bășcălios și miștocar. Vrea onorabilitate, posturi, funcții. De­­viza sa este „Bețe-n roate“. Consecințele instalării mediocrității în posturi importante sunt multiple (Marin Manolescu, Evaluarea școlară. Meritocrația și mediocritatea, 2019, Editura Universitară, București). Din nefericire, ne spune specialistul Sorin Costreie, „școala contribuie din plin la instaurarea mediocrației“ (Dilema Veche nr. 959 din 25 august – 31 august 2022).

Ceea ce este îngrijorător cu privire la discuția noastră este faptul că mediocritatea se instalează încet, dar sigur, acoperă ca o pecingine suprafețe din ce în ce mai mari, domenii importante, niveluri succesive ale ierarhiei sociale, politice etc. Și, pe deasupra, oamenii mediocri din această categorie vor posturi, vor onorabilitate, vor drepturi. Vor să se impună, să ocupe funcții fără să aibă legitimitate prin fapte, acțiuni, atitudini sau realizări specifice domeniului. Prezența mediocrității este masivă, multiformă, devine uneori copleșitoare. N-ai cum s-o oprești, cum să stopezi evoluția ei, pentru că n-are complexe, n-are rețineri, n-are inhibiții. Mediocritatea este insistentă, depune eforturi; odată instalată, orice încercare de a o disloca este sortită eșecului; pentru că mediocrii se asociază și se solidarizează împotriva a tot ceea ce simt că îi depășește.

„Rădăcinile mediocrității pot fi puternice, ramificate pe arii extinse atunci când contextul permite. …Sinistra mediocritate prinde rădăcini și pornește să niveleze lumea după chipul și asemănarea ei, măcinând mărunt tot ce este mai presus de ea, vânturând prin veacuri un neant cenușiu“ (Petru Creția).

Mediocritatea veleitară este o ipostază periculoasă a mediocrității. „Aroganța este o atitudine exagerat de mândră și disprețuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alții, atribuindu-și drepturi sau merite care nu i se cuvin“ (Blogul lui Radu Soviani, Avantajul de a fi mediocru, Curierul Național, aprilie 2007). Riscurile cele mai mari apar atunci când mediocritatea ocupă funcții, posturi cheie, posturi înalte, de decizie.

Consecințele instalării mediocrității în posturi importante sunt multiple. Pentru că mediocrii cred că nu există loc de mai bine; e bine și așa; merge și așa; de ce să mai încercăm dacă știm că nu se poate? Prin urmare, dacă mediocrii devin majoritari, în mediul lor, paralizează ac­tivitatea; mențin starea de fapt, indiferent dacă este productivă sau nu.

Incultură, obrăznicie și agresivitate!

Mediocrul arogant și agresiv face paradă de mediocritatea sa; se mândrește cu mediocritatea lui. Odată ajuns pe funcție, nu-i mai cunoaște pe cei din jur! Îi privește de sus, cu condescendență! Răs­punde la salut din vârful buzelor, întinde două degete dacă vrei să dai mâna cu el… A pune bețe-n roate este starea naturală a mediocrului. De ce să schimbăm? De ce să nu moară și capra vecinului? Dacă nu fac eu, de ce să facă altul?

Chiar dacă ceea ce vrei tu să faci este bine, este benefic pentru instituție, pentru colegi, pentru comunitate, pentru mediocrul arogant este de neacceptat. Mediocrul aruncă cu noroi în cel care îi este superior din punct de vedere intelectual, profesional, în cel care are inițiativă și care pune umărul, care vrea să facă ceva; mediocrul pune „bețe în roate“ și mistifică adevărul. „Mai periculos este atunci când mediocrul prezintă mediocritatea drept excelență“ (Radu Soviani). Mediocrul are pretenția de a deveni chiar „model“, și uneori chiar devine, profitând de mediocritatea altora din jur. Mediocrul este și arogant. Aroganța mai înseamnă obrăznicie, înfumurare; „me­diocrul arogant“ este o specie pericu­loasă rezultată din combinația dintre aroganță și mediocritate. Mediocrul se înconjoară de alți mediocri; se simte ca peștele-n apă printre aceștia. Ia în băș­călie, face mișto de tot ceea ce nu înțe­lege sau nu îi convine, ceea ce nu este în acord cu interesele lui mărunte, dar bine conturate. El nu are personalitate, își schimbă ideile după împrejurări, după cum bate vântul; dacă are șansa să se învârtă în cercuri mai elevate, prinde repede din zbor câteva idei pe care le reține și le folosește chiar dacă nu înțelege prea mare lucru. Uneori este în stare chiar să își asume meritele altora, să-i dea la o parte pe cei care fac sau au făcut ceva.

Mediocrul nu are recunoștință! Pentru el, recunoștința este „cea mai grea povară“, așa cum se spune de obicei! Nu mai recunoaște mentori, nu mai gândește pozitiv/frumos/bine despre persoa­nele din jur care l-au crescut, l-au ajutat, de care s-a prins ca o iederă când a avut nevoie; chiar atunci când nu merita, acești mentori i-au netezit drumul spre o carieră de invidiat, poate nemeritată, la care alții, mai merituoși, nu au ajuns pentru că nu s-au nimerit la locul potrivit în momentul potrivit. Nu mai cunoaște persoanele care i-au făcut bine, doamne ferește să amintești de acele fapte/situații… Dimpotrivă, uneori se întorc cu înverșunare împotriva MENTORILOR! Au pretenția că au crescut singuri, ca din apă, fără sprijin, fără copacii puternici, cu personalitate, bine definiți care i-au susținut/sprijinit, pe umărul cărora au plâns la necaz și la greu.

Marin MANOLESCU – profesor universitar

Articol intergral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36