DREPTURILE COPILULUI, O OBLIGAȚIE ȘI O PRIORITATE PENTRU CLASA POLITICĂ ȘI PENTRU SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ

pagina-1-ok-alta1Chiar dacă a trecut, data de 20 noiembrie ar trebui să ne privească pe toți. În această zi, în anul 1989, a fost semnată Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor, această zi devenind în întreaga lume Ziua Internațională a Drepturilor Copilului. România a ratificat convenția un an mai târziu, în data de 28 septembrie, iar prevederile acestui act internațional de importanță covârșitoare au stat la baza Legii românești privind protecția și promovarea drepturilor celor mai mici cetățeni ai lumii. Conform documentului, oricărui copil trebuie să-i fie asigurate mijloacele necesare unei dezvoltări normale materiale și spirituale, dreptul la educație, copilului trebuie să i se asigure necesarul de hrană, îngrijire în caz de boală, ajutor și supraveghere în caz de retard. Copilul cu devianțe comportamentale, copilul delincvent trebuie recuperat, orfanul trebuie protejat. Orice formă de exploatare a copilului este interzisă. Toate aceste drepturi și multe altele sunt prevăzute atât în Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului, cât și în convenția Organizației Națiunilor Unite de la 20 noiembrie 1989.
Sunt însă aceste drepturi respectate la noi? Li se asigură copiilor noștri dreptul la hrană suficientă și decentă? Mijloacele necesare unei evoluții normale din punct de vedere material și spiritual? Se poate vorbi aici despre educație de calitate? Beneficiază toți copiii din țara noastră de îngrijire în caz de boală? Este protejat orfanul în țara noastră așa cum ar trebui?
Realitatea „din teren“ cu care ne confruntăm încă din 1990 (să ne reamintim reportajele Deutsche Welle realizate în „orfelinatele groazei“, iar în prezent de „grădinița groazei“) contrazice aceste prevederi. Foarte recent, organizația nonguvernamentală „Salvați Copiii“ a prezentat în Guvernul României un studiu conform căruia peste jumătate dintre copiii din țara noastră (51%) se află în risc de sărăcie sau de excluziune socială, iar fenomenul poate avea consecințe extreme de grave pe termen lung, nu doar asupra copiilor, ci și asupra societății, deoarece ei sunt adulții de mâine.
Inegalitatea – principala cauză a sărăciei și excluziunii
Avem de-a face, conform aceluiași studiu, cu un întreg lanț cauzal care întreține această stare de fapt, iar unul dintre factorii determinanți ai sărăciei copilului este statutul ocupațional al părinților. Un loc de muncă sigur, cu un venit adecvat, este esențial pentru ca părinții să le poată oferi copiilor lor un nivel de trai decent, corespunzător unei dezvoltări normale.
Statutul ocupațional al părinților depinde însă de nivelul de educație al acestora. Studiul despre care vorbim relevă faptul că în toate statele europene, mai puțin Islanda, diferența dintre copiii cu părinți cu nivel scăzut de educație și cei cu părinți cu nivel mediu de educație, în ceea ce privește riscul de sărăcie sau excluziune socială, este de 30 de procente și de peste 40% în 25 de state europene. În Cehia, Slovacia, Ungaria și România, decalajul atinge 80%!
O altă cauză a creșterii riscului de sărăcie și de excluziune socială pentru cei mici o reprezintă, con­form raportului amintitei orga­nizații internaționale, criza economică și financiară din ultimii ani, care a adâncit decalajele. Inegalitatea, însă, pare să fie princi­pala cauză a sărăciei și a excluziunii sociale a copiilor: o pondere tot mai mare a bogăției este concentrată într-o mică parte a societății, iar rezultatul este că tot mai puține familii aflate în câmpul muncii își mai permit să investească pentru copiii lor. Drept consecință, concluzionează raportul, copiii de 15 ani ai căror părinți provin din mediile cele mai defavorizate socio-economic au un risc de analfabetism funcțional cu 33% mai mare. La nivel continental, în 11 țări, acoperirea serviciilor de îngrijire a copiilor cu vârste cuprinse între 0 și 3 ani ani este sub 20 de procente, în vreme ce în Slovacia, Polonia, Cehia, România este de sub 10%. De asemenea, în România, Polonia și Croația, peste 50% dintre copii nu frecventează învățământul preșcolar.
La ani-lumină de statele Uniunii Europene
Raportul european asupra riscului de sărăcie și de excluziune socială prezentat la Guvern de către organizația „Salvați Copiii“ în cadrul unui grup de lucru la care participă reprezentanți ai autorităților decidente, ai Băncii Mondiale și ai Comisiei Europene subliniază clar faptul că „sărăcia educațională tinde să se transmită de la o generație la alta“.
Unui copil care trăiește în sărăcie, într-un mediu defavorizant din punct de vedere economico-social, i se reduc dramatic șansele la educație de calitate, iar acest fapt, concluzionează raportul amintit, se transformă în sărăcie educațională, flagel care tinde să se perpetueze de la o generație la alta. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în fața unui cerc vicios, așa cum a atras atenția cu puțin timp în urmă și ministrul Educației, Mircea Dumitru: lipsurile materiale provoacă sărăcie educațională, iar aceasta din urmă întreține și perpetuează lipsurile materiale. În fața acestei realități îngrijorătoare, amintita organizație internațională recomanda statelor europene – în condițiile în care 26 de milioane de copii de pe continent sunt supuși, în momentul de față, riscurilor sărăciei – „să aloce resursele financiare necesare pentru politicile adoptate și să asigure învățământ de înaltă calitate și gratuit pentru toți copiii, precum și servicii de îngrijire și educație pentru copilăria timpurie“. Statul român se află însă la o distanță de sute de ani-lumină de celelalte state membre ale UE, fie ele și cu un procent ridicat de copii aflați în risc de sărăcie și de excluziune socială. Statul român alocă cele mai mici resurse pentru politicile de scădere sau eliminare a celor două flageluri, prin gradul ridicat de subfinanțare este incapabil să asigure copiilor un învățământ de „înaltă calitate“, iar în ceea ce privește caracterul gratuit al educației la români, acesta a devenit de mult utopie, iar explicația rezidă, din nou, în subfinanțarea cronică a sistemului.
Statistici care ne determină să ne întrebăm serios ce căutăm în Europa
Nicio țară europeană nu este lipsită de copii săraci. Câteva date statistice sunt însă suficiente pentru a ne releva încă o tristă și îngrijorătoare realitate, și anume aceea că cei mai mulți copii săraci și cu risc de excluziune socială ridicat se află – unde oare? – în România: dacă procentul copiilor aflați în risc de sărăcie și/sau de excluziune socială este de sau peste 35% în țări ca Bulgaria, Ungaria, Grecia, Spania, Letonia, în țara noastră el trece de 50%. Suntem, din nou, campioni la tot ce poate fi mai rău. Suntem pe primul loc la analfabetism funcțional, la avorturi, avem profesorii cu cele mai mici salarii din Europa, sistemul educațional cel mai puțin finanțat, medicii cu cele mai mici salarii din Uniune, un sistem de sănătate aproape de colaps, mai bolnav decât pacienții, ocupând un jalnic loc 32 din 35 de poziții, avem, în mod oficial, cea mai săracă regiune din Europa (județul Vaslui) ș.a.m.d. Dacă la toate acestea mai adăugăm faptul că românii, per ansamblu, au cele mai mici salarii din Europa, iar țara noastră este pe ultimul loc, în același areal, la kilometrii de autostradă și la calitatea drumurilor ne putem face o idee despre cum va arăta această țară într-un viitor destul de apropiat.
Cine mai poate să afirme, în aceste condiții, că în România drepturile copilului sunt sacrosancte, când din momentul în care un copil vine pe lume statul începe să-i administreze otrava numită subfinanțare pe toate palierele, de la laptele praf și indemnizația de mizerie a mamei, până la vaccinurile esențiale ale copilăriei, care ar trebui să fie gratuite, dar care nu sunt nici pe departe? Se adaugă la toate astea și la multe altele cei 18 ani pe care un copil îi petrece sau ar trebui să-i petreacă în cadrul unui sistem educațional bulversat și menținut la limita subzistenței, lipsit de condiții decente de studiu în multe zone din țară și de cadre didactice profesioniste și dedicate (să ne amintim, din nou, de grădinița groazei), de hrană sănătoasă, de medicamente gratuite etc. etc. etc. De grija statului pentru evoluția normală a unui copil depind viitorul adult și societatea de mâine. Dar într-o țară aflată invariabil pe primele locuri la tot ce înseamnă flagel în Europa nu te poți aștepta ca statul să pună vreun preț pe viitor.
 Marcela GHEORGHIU