„Educația și Învățarea înseamnă spectacol. Asocierea educației cu ideea de spectacol
are în vedere și bucuria care trebuie să le însoțească pe amândouă.” (Solomon Marcus)
Am participat recent la Olimpiada de Lingvistică, etapa națională pentru clasele a V-a și a VI-a, desfășurată la Focșani, concursul fiind inițiat de Solomon Marcus și, începând cu această ediție, purtând numele domnului academician.
Cum un omagiu nu este niciodată tardiv, aș începe prin a spune cât de impresionat am fost când, la festivitatea de deschidere, organi­zatorii au realizat un colaj de secvențe filmate la edițiile anterioare, aducându-ne în fața ochilor și mai ales spre urechile celor care le au pentru a auzi adevăruri adânci îmbrăcate în haina simplității.
Un astfel de adevăr este că printre drepturile pe care le are un om este și dreptul la eșec. Privind din acest punct de vedere, principiile care guvernează educația converg – la nivel teoretic – ca acest drept să rămână unul tot la nivel teoretic. Practic însă, educabilul, nu de puține ori, este condus de către educatori să-și exercite acest drept, primind etichete după etichete, care ajung să-l convingă de faptul că eșecul este parte a propriului destin. Și aceasta pentru că educația a devenit un fel de profesiune. În acest sens ar putea fi imaginat un cod COR de standard ocupațional pentru profesiunea de elev. Numai că, dacă la alegerea unei profesiuni la vârsta adultă individul are opțiune, la alegerea educației, până la o anumită vârstă, educabilul nu are dreptul la alternativă reală. Astfel, un adult care nu știe să picteze/ calculeze/scrie poezie/joace fotbal… nu este stigmatizat pentru aceasta, ci intră într-o stare de normalitate, pentru că are o profesiune care nu este influențată direct de respectivele carențe. Un elev care ar decide că o anumită zonă curriculară nu intră în sfera lui de interes din start va fi penalizat până la a fi obligat să acorde o minimă atenție și acelei zone, inclusiv prin stoparea parcursului sau reluarea acestuia de oricâte ori este nevoie.
A nu se înțelege că cele exprimate anterior reprezintă o pledoarie pentru ratare sau pentru trunchierea educației generale, aceasta chiar ar fi în dezacord cu afirmațiile domnului academician care, mai mult, afirma cu orice ocazie că un învățământ teoretic având caracter general – fără o delimitare de tip realist/umanist – trebuie continuat pe întreaga perioadă de școlarizare preuniversitară.
De altfel, revenind la afirmațiile lui Solomon Marcus, nu pot să nu menționez crezul său exprimat că o educație de profunzime se realizează numai în condițiile în care învățarea este însoțită de relaxare, de plăcere, de satisfacții. Astfel, caracteristica unui profesor bun ar fi aceea prin care el identifică resorturile pentru învățarea în baza motivațiilor intrinseci.
Un ultim aspect pe care doresc să-l menționez este cel care dovedește atașamentul total al domnului academician față de educație; fiind pe patul de spital, în cadrul vizitelor permise, rugă­mintea către fiecare era: fiți alături de copii.
Am început invocând concursul care acum îi poartă numele și nu întâmplător, pentru că momentele și spusele domniei sale rememorate aici reprezintă contribuția tuturor colegilor prezenți la Focșani, organizatori și invitați, cărora le mulțumesc.
De altfel, faptul că de cinci ani fiecare ediție a concursului se desfășoară în același loc a permis crearea unei tradiții. Pentru care gazdele merită din plin felicitate.
Închei afirmând că și acest concurs putea să-și exercite dreptul la eșec, însă faptul că în lipsa mentorului s-a organizat o nouă ediție spune că celor rămași le-a fost declanșat resortul unor motivații intrinseci care să permită exercitarea unui alt drept – dreptul la consecvență.
Prof. Gabriel VRÎNCEANU,
Directorul Casei Corpului Didactic, București