Statisticile – care, în general, îl intimidează pe iubitorul, dar, mai cu seamă, pe practicantul de umanioare – pun, azi, în fața tuturor, o realitate pe cât de îngrijorătoare, pe atât de descurajantă. Tot mai mulți elevi, dar și din ce în ce mai numeroși studenți (din primul, precum și din următorul sau chiar din următorii ani de specializare) părăsesc școala. De un deceniu și chiar mai bine, această realitate ne întâmpină la fiecare sfârșit, ca și la fiecare început de an școlar, respectiv universitar. O astfel de realitate poartă numele sociologic de abandon, indiferent de nivelul ciclului de studii părăsit: primar, gimnazial, liceal, universitar. În cazul acestuia din urmă, tot abandon se numește și înscrierea proaspătului absolvent de liceu, după promovarea examenului de Bacalau­reat, la o universitate aparținând spațiului european sau, mai rar, transatlantic. În acest caz, părăsită nu este școala, ca instituție formativă cu denumire generică, ci, în mod evident, din rațiuni individuale, dar și cu o puternică motivație de ordin public, este părăsită, deci abandonată, școala românească.

Dacă ne gândim mai bine, și în cazul celorlalte tipuri de abandon tot școala românească este obiectul părăsirii. Vrem să spunem că nu ideea în sine de școală a constituit și continuă să constituie obiectul direct și, totodată, motivul primordial al abandonării, ci modul în care copilul, adolescentul sau tânărul se integrează în realitatea instituțională oferită de școala din România de ieri și de azi. Acest mod în care se petrece, pe diferite trepte de reușită, sau nu se petrece procesul trecerii de la universul familiei la lumea școlii, dublat de acela al integrării în micro-cosmosul școlar – am putea numi un astfel de mod, utilizând maniera limbajului întâlnit în științele juridice, un modus integrandi – , conduce, practic, la constatarea existenței, de ani și, poate, de zeci de ani încoace, a sentimentului de insatisfacție, mai mult sau mai puțin profundă. De către cine sau de către ce anume este generată o atare insatisfacție?

Pentru a rămâne la un nivel general constatativ și a nu intra în detalii – pe care specialiștii în educație și, cu precădere, sociologii și psihologii din domeniul școlarității sunt chemați să le aprofundeze și să le pună la dispoziția tuturor celor interesați –, vom remarca doar faptul că insatisfacția este generată, respectiv, în diverse alte cazuri, provocată de un decalaj. Acela dintre așteptările în primul rând ale be­neficiarilor educației în școală (elevi și stu­denți), în al doilea rând ale familiei („aparținătorilor“) și ale cercului de cu­­noștințe din jurul familiei – ceea ce, cu un termen preluat din teoria și istoria mentalităților, se numește orizontul de așteptare, pe de o parte; și, pe de cealaltă, ceea ce oferă efectiv școala românească, realitatea ei concretă, dincolo de aerul reformator care, prin intermediul (de)clamate­lor proiecte, asumate verbal de fiecare nou ministru al Educației, a traversat, precum gloriosul „Titanic“, Atlanticul ultimelor noastre trei decenii post-decembriste.

Un adevăr simplu ne întemeiază convingerile. Ca să nu părăsești școala, tre­buie să ai drag de ea. Dar de ce să-ți fie dragă școala (românească) de azi? Ce motive să ai ca să ții la ea (să o iubești ar fi prea mult spus)? Încercăm câteva răspun­suri, desigur cât mai puțin subiective…

Ca să-ți placă școala, trebuie să-ți placă, mai întâi, să te simți bine în ea, așa cum îți place să trăiești, zi de zi, în și alături de familia care te-a adus pe lume, pe care ai cunoscut-o, de când ai deschis ochii înspre lume. Să ai drag de școală înseamnă să-ți fie drag să te duci la școală, să-ți dorești să te duci, atunci când e școală (și nu vacanță), la școală, iar când nu e școală (și e vacanță), să-ți dorești să te întorci, iar, la școală.

Ca să-ți placă școala, trebuie, în al doilea rând, să știi și să vezi, cu ochii și cu mintea ta, că numai acolo afli și deprinzi ceea ce familia și prietenii ei, inclusiv ai tăi, nu îți pot oferi, chiar dacă și familia, și prietenii, îți oferă, cu toții, din când în când, lecții. Numai că lecțiile familiei sunt lecții de familie, nu sunt lecțiile școlii. Sunt un alt fel de lecții. Pe care le numim, mai degrabă, lecții de viață. Căci prima viață, primul tău fel de viață, primul tău mod de a trăi, în familie și nu în altă parte îl deprinzi. Iar familie nu înseamnă nici calculator, nici televizor, nici o cameră în care să stai – copil, adolescent, tânăr – singur. Lecțiile solitare sunt periculoase. Învățarea, adică felul în care înveți, este un act singular, adică pe cont propriu, dar nu unul solitar. Contactul cu toate primele cunoștințe, apoi deprinderea, exersarea, punerea lor în practică sunt tot atâtea etape intermediare ale unui proces colectiv: învățarea împreună cu ceilalți, în clasă, în formațiunile de studiu universitar (subgrupe, grupe, serii). Învățarea colectivă, altfel spus, în colectivitate, reprezintă, de fapt, ceea ce am putea numi o co-învățare. Ea este cea care și precedă, și urmează după învățarea individuală. Această co-învățare creează și fundamentează deprinderi, creează și consolidează competențe, conduce la și asigură obținerea rezultatelor optime ale învățării în general. Inclusiv la cel mai înalt nivel al educației universitare, care este pregătirea doctorală, ultimul ciclu de studii universitare. Această pregătire pornește de la baze colective – puse în primul an de studii doctorale – și abia apoi, în finalul lor, triumfă individual, prin susținerea (recomandabil a fi urmată de publicarea) tezei de doctorat.

Dar până acolo cât drum mai este de parcurs, cât de lung este drumul învățării și al învățăturii?… A învăța împreună, a găsi satisfacție în timpul colectiv petrecut la și în școală, de la cea primară la universitate – o satisfacție măsurată atât în folosul acumulat („am învățat ceva nou în fiecare zi de școală“), cât și în bucuria de a sta, de a fi împreună cu colegii –, cred că este exact ceea ce poate și trebuie, oricând, la orice nivel, să ofere școala, pentru ca, elev sau student, să ai drag de ea. Pare a ne întări această concluzie adevărul reflecțiilor întemeietorului psiho-pedagogiei moderne, profesorul și mentorul roman Marcus Fabius Quintilianus (cca 30 p. Chr. – aprox. 96 p. Chr.), a cărui operă de căpătâi, intitulată Institutio oratoria (Educația oratorică), a pus bazele științei educației din evul modern. Iată doar o frântură din preceptele sale, reunite în prima carte a operei, carte dedicată unei analize amănunțite a educației premergătoare celei oratorice: „Căci cuvântul profesorului nu este ca o cină, care ajunge mai puțin fiecăruia, dacă sunt mai mulți, ci este aidoma soarelui, care dăruiește tuturor la fel de multă lumină și căldură“.

Ca să-ți placă, într-adevăr, școala, trebuie, de când există ea pe lume, să-ți placă acea stare și, totodată, acea preocupare a spiritului, care se rezumă prin cuvântul (a) citi, sinonim cu neologicul lectură. Cel căruia nu-i place să citească nu are un motiv interior, nici un scop atrăgător, pentru care să vină la școală. Am spune chiar mai mult: nu are ce căuta la școală, fie că îi pasă, fie că îi este indiferent de școală. Căci cu prietenii se poate întâlni și poate vorbi oriunde în altă parte și prin orice fel de mijloace, inclusiv (mai ales, astăzi) cele super-tehnologizate. Iar de familie, copilul sau tânărul are parte, efectiv, tot timpul, până când vine vremea să-și întemeieze propria familie.

Or, plăcerea lecturii nu apare de la sine, nici nu durează de-a lungul vieții în mod constant și permanent, precum, de pildă, reflexele fiziologice. Plăcerea și bucuria de a citi se nasc la școală, se întrețin la școală, se dezvoltă la școală. Dar, din păcate, ele și pot muri, tot la școală. Atunci, răspunzătoare de această crimă intelectual-morală se dovedește a fi tot școala. Pentru că ea nu a știut ori să arunce, cum trebuie, sămânța plăcerii și bucuriei de a ține în mâini o carte – deocamdată, încă, o carte… –, astfel încât acea sămânță să cadă pe ogorul cel mai roditor, și nu la marginea drumului de piatră. Ori pentru că, deși sămânța a căzut, de la început, pe un teren pregătit să devină roditor, școala nu a știut, prin profesorii ei, de la primul până la ultimul, fără păguboase excepții, să facă să dea rod sămânța: să facă, deci, din elevii ei pro-priii ei copii. Precum cei din familiile naturale, biologice, sau adoptive.

Și mai este de vină tot școala în cazul acelor eșecuri pe care nu reușește să le elimine complet prin educația oferită. Este de vină dacă nu a reușit să dezvolte în copil, apoi în adolescentul puber și, în cele din urmă, în tânărul ieșit, cum se spune, de pe băncile școlii, dorința, plăcerea, bucuria de a continua studiul: de a vrea să afle, să cunoască mai departe și să învețe, până în cele mai adânci profunzimi, tainele viitoarei meserii alese ori ale unor științe sau tehnici diverse sau, corespunzător, ale unor ocupații înrudite cu cea devenită proprie.

La rădăcina unor atât de regretabile eșecuri ale școlii, dar și, în ultimă instanță, ale vieții, se află un fapt pe care încă de acum două milenii același Quintilianus îl intuise într-un mod cu totul uluitor, prin modernitatea lui: înțelegerea a ceea ce în–veți în școală. A învăța fără a înțelege ceea ce înveți sau te străduiești să înveți este o condamnare a intelectului la propria dispariție. „Așadar, la acest capitol – atrage atenția savantul roman –, pot da un singur sfat: pentru a realiza toate acestea [este vorba de succesul școlar, n.n.], copilul să înțeleagă ceea ce citește“. -Teoria psiho-pedagogică de azi numește un ata-re eșec școlar „analfabetism funcțional“.

Noi, românii, numim apropierea de carte printr-o sintagmă care a devenit expresia-emblemă, felul nostru specific de a privi obiectul învăță(tu)rii (în primul rând, din timpul școlii, dar, în epocile cele mai recente ale Istoriei, din timpul întregii vieți): drag de carte. Iar dragul de carte, cum iarăși frumos și plastic se spune în popor, îți aduce și partea ta de viață, care pe drept ți se cuvine, după cum și în măsura în care ai știut să prețuiești, mai mult, mai puțin, valoarea – aparent neînsemnată, față de alte bunuri materiale – a cărții: ai carte, ai parte [de lu–cruri(le) bune din viață].

Mergând până la capăt pe firul simplității logice, rezultă următoarele: dacă ai drag de carte, ai parte și, dacă ai drag de carte, ca să ai parte, nu poți să nu ai drag și de școală. Căci unde te întâlnești prima dată cu cartea, decât la școală? Cum niciodată cartea nu dispare din întâmplările vieții omenești, așa nici școala nu va putea vreodată, chiar dacă ai terminat-o, fizic, de multă vreme, să dispară pentru totdeauna din viețile și din mințile noastre.

Drag de școală, drag de carte. Drag de carte, drag de școală.

de Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 23 / noiembrie 2021