Anul 2025 este declarat „Anul Eminescu“, marcându-se 175 de ani de la ivirea pe lume a celui care avea să devină poetul nepereche al neamului românesc. Ziua nașterii lui Mihai Eminescu mărturisește, în fiecare an, că poporul acesta a avut șansa la nemurire și prin existența acestui pământean și geniu, a cărui operă străbate veacurile. Așa cum mărturisea Fănuș Neagu în Insomnii de mătase, „…din noianul uitării se desprinde mereu un zeu, încins cu o haină de umbre și raze ca să ne colinde sufletul cu primăveri și cu taine“. Este harul eminescian care a făcut să curgă râuri de pagini și a cărui operă este receptată în peste 64 de limbi ale lumii.

Vreau să mă opresc însă asupra mărturiilor contemporanilor care luminează aceea nișă a vieții omului, apoi a geniului Eminescu.

Coleg de clasă cu Eminescu la Cernăuți, Teodor V. Ștefanelli povestește faptul că acesta cunoștea literatura română și gramatica mai bine decât toți ceilalți elevi, iar pentru istoria națională avea o înclinație deosebită. Se știe că profesorul său de limba și literatura română, Aron Pumnul, a avut o influență covârșitoare asupra lui Eminescu, luându-l adesea la el acasă. Într-una din casele sale, profesorul Aron Pumnul amenajase o bibliotecă pentru elevii români, bibliotecă ce deținea volume răzlețe ale unor poeți și scriitori români, foi volante, broșuri, reviste literare, cărți despre istoria românilor. Interesant este că aceasta a fost cea dintâi bibliotecă unde Eminescu cerceta atent cărțile, citind acolo sau împrumutând acasă cărți.

Totodată, Eminescu citea și cărți în limba germană, care nu aveau legătură cu disciplinele de la școală. Tot Teodor V. Ștefanelli mărturisește că păstrează semnătura lui Eminescu, pe când se numea Eminoviciu, pe o carte ce a donat-o în 1865 bibliotecii studenților/elevilor. Cartea se intitula Mythologie für Nischtstudierende, iar tânărul Eminescu i-a spus că din această carte învață mitologia gre­cilor și a romanilor. Aceste două scurte relatări descriu preocupările adolescentului înclinat spre cunoașterea nu numai a istoriei și a literaturii țării sale, dar și a altor elemente ce țin de formarea filozofică și științifică.

O altă mărturie despre anii de școală ai lui Eminescu vine de la Ștefan Cacovea­nu, pe când acesta era în ultimul an de liceu, în 1866, la Blaj, și auzise de poeziile publicate în revista Familia a lui Iosif Vulcan. „Doritor de a-l cunoaște, am ieșit în piața de dinaintea gimnaziului, locul de întâlnire al studenților. Aici i-am făcut cunoștința. Era un tânăr de 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos și roșcovan. Avea un păr negru dat îndărăt și lung…“

Sunt cuvintele celui care, fiind și el elev, era mânat de gândul de a-l cunoaște pe Eminescu. Nu numai că-l cunoaște, dar Eminescu va locui la Ștefan Cacovea­nu din mai 1866 până la jumătatea lui iulie. Și de această dată, aflăm că tânărul, venit la Blaj ca să împace pe tatăl său și să dea examen pentru clasa a VII-a, uimea pe toată lumea cu nivelul cunoștințelor din domeniul literar și cu vorbele pline de siguranță, de parcă ar fi citit din carte.

Un aspect care ține de viața de zi cu zi și amuzant este acela că Eminescu se scălda în Târnava, dar ceilalți băieți, buni înotători, nu se puteau ține după el. Îi plăcea să meargă în piața Blajului, să-și umple căciula cu poame și apoi, mâncând din ele, să glumească de „ștrengă­riile studenților de prin piață“.

Contemporanii lui Mihai Eminescu ne-au răsplătit cu astfel de mărturii, cernute prin sita memoriei, pe care le aducem pe talerul cunoașterii, pentru generațiile actuale.

„Îl știm cu toții om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Citind poeziile lui și cele ce s-au scris despre dânsul, mulți și-l mai închipuie și drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, un fel de rătăcitor răzleț, care nu găsește în lume ceea ce caută-n ea.“

Sunt amintirile lui Slavici, unul dintre aceia care, poate, l-a cunoscut bine pe Eminescu, de la nouăsprezece – douăzeci de ani.

Pe când era la Viena, autorul Morii cu noroc relatează că Eminescu citea mult și cu o repeziciune uimitoare, cuprinzând deodată mai multe fraze. Era la curent cu publicațiile noi, dar și cu volume mai vechi.

Și pentru că la vremea aceea tinerii români urmau cursurile în diferite universități din străinătate, Eminescu dorea să înființeze societăți, adică organizații, care să aibă biblioteci și cantine, precum și organul lor de publicitate, astfel încât tinerii să fie conectați. Iată ideea de ­unitate, în cuget și-n simțire, a tinerilor români.

În această perioadă a studenției la Viena, Slavici este alături de Eminescu și la cursul de anatomie al profesorului Hyrtl, unde se vorbește despre „oasele ce alcătuiesc craniul omenesc“. Mai târziu, el va scrie niște însemnări intitulate Din slăbiciunile lui Eminescu. De fapt, este vorba despre nesațiul în discuțiuni. Aceasta era „slăbiciunea“ cea mare identificată la prietenul său. Ieșind de la acel curs și, aflându-se sub impactul explicațiilor primite, Eminescu nu aude și nu vede nimic în jurul său. Slavici, înfometat, căuta să ajungă cât mai repede pentru a nu pierde „porțiunea de mâncare la cazarmă“. Diferența aceasta este lămurită de către Slavici așa: „El discuta liniștit și cu multă cumpănire, nu-și pierdea niciodată sărita și nu ținea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuțiune, nu mai puteai să scapi de el câtă vreme n-a ajuns să se dumirească dacă e ori nu adevărat ceea ce spui“.

Acest nesațiu al cunoașterii transpare din întreaga viață și din opera eminesciană. Dau aici o replică a poetului, dintr-un dialog reprodus de George Panu: „Bine, omule, pe tine nu te interesează marea problemă cum a ieșit lumea din haos, ce a fost înaintea ei și ce va deveni?“.

Eminescu a fost glasul marilor idei care, firesc, nu puteau fi măsurate deplin în lumea comună. Opera sa nu-și va usca niciodată seva, iar firele sale vor lega tainic cerul de pământ. Cortina vieții s-a lăsat prea devreme pentru Eminescu într-o lume ce „Se hârâie în ură, se pupă-n promenadă“, dar numele său e-nscris în cea mai strălucitoare stea din univers.

Prof. dr. Gheorghița Badea – Director, Școala Gimnazială Nr. 81, București

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului