O doamnă profesoară ne provoacă, pe o reţea de socializare,  să înţelegem de ce profesorul de azi este sufocat de birocraţie, făcând apel la o pagină clasică de literatură. Scrie Elena Croitor pe pagina sa de FB: „Când ministrul învățământului a venit să-l inspecteze pe domnul Trandafir, l-a găsit descărcând o căruță. În acest detaliu, citesc un adevăr care i-a motivat pe marii reformatori de la începutul veacului XX: viața școlii să fie organic legată de viața comunității.
Ce a făcut domnul Trandafir? Și-a scuturat haina de fân, s-a aranjat puțin, a intrat în clasă, unde elevii erau cu monitorul, și a ținut lecții frumoase, de a rămas ministrul plăcut impresionat. Ministrul putea să vadă, fiindcă avea știință multă și pedagogie, că învățătorul se preocupă îndeaproape de formarea elevilor săi“.
Dincolo de legătura „organică“ a şcolii cu viaţa, pe care o demonstrează acţiunile domnului Trandafir, am putea să ne întrebăm care-i legătura fragmentului cu birocraţia de azi cu care este împovărat profesorul modern. Din paginile povestirii sadoveniene rezultă că elevii domnului Trandafir aveau ştiinţă de carte şi astfel ajungem cumva la adevărul, la morala povestirii. Pe domnul ministru nu-l interesa de ce tocmai atunci elevii se aflau în clasă cu monitorul şi de ce domnul Trandafir tocmai atunci era preocupat de treburi gospodăreşti. Pe ministru îl interesa ce ştiau copiii, dacă ei ştiau cu adevărat „carte“ şi nu neapărat metodele prin care învăţătorul ajunsese aici: documentele scrise, planificările, fişele de lucru al învăţătorului, statisticile recente etc… Oare am putea să ne închipuim că şi azi o astfel de modalitate de evaluare mai are relevanţă?!… Tot profesoara Elena Croitor spune în aceaşi postare că… depinde de om, de inspector adică…
Dar dincolo de pitorescul povestirii sadove­niene, lumea s-a schimbat fundamental. Trăim într-o epocă a standardizării şi a evaluărilor de tot felul, am devenit o civilizaţie de statistici şi documente, grafice, date, care ne însoţesc până şi în cel mai simplu demers didactic. Profesorii resimt, până la urmă, această „mare de hârtii“ ca pe o realitate care le taie uneori răsuflarea, împiedicându-i parcă  în a mai gândi la ceea ce este cu adevărat important, relevant şi prioritar pentru meseria „cea mai frumoasă din lume“. Suntem avertizaţi, de pildă, într-o discuţie la Școala Gimnazială Mihai Viteazul din Pucioasa, jud. Dâmboviţa, că n-ar trebui să încercăm să facem vreo excursie în săptămâna de „Şcoală altfel“ fiindcă vom fi sufocaţi de câte hârtii trebuie făcute pentru ca acea excursie să aibă loc. Nu am cerut detalii asupra subiectului şi e greu de spus, fără o mai atentă analiză, ce este chiar necesar în această poveste cu excursia şi ce este doar „suflat (şi) în iaurt“… Cert este că mulţi profesori se simt descurajaţi în a încerca realizarea unei excursii, poate şi în condiţiile în care formele de socializare sunt atât de variate azi. Dar nimic nu poate înlocui totuşi o excursie o dată sau de două ori în ciclul gimnazial, fiindcă, în ciuda avalanşei de evenimente, aparent egale ca semnificaţie, unele tind să se transforme în acţiuni memorabile. Iar o excursie poate deveni un astfel de eveniment!
Dar este într-adevăr profesorul de azi „sufocat“ de un maldăr de hîrtii?!… Când am rugat-o pe Elena Croitor să facă publică o listă cu ce documente trebuie să aibă un profesor, multe dintre documente erau doar pentru… tezaurizare. Dar intrând ceva mai mult în detalii, începi, într-adevăr, să-ţi pui întrebări dacă cei care „manageriază“ sistemul se gândesc cu adevărat la utilitatea acestor hârtii, documente, copii xerox sau se gândesc doar la… propria  „utilitate“ în sistem.
Profesoara Cristina Mihai, de la aceeaşi Școală Gimnazială Mihai Vitezul, se întreba, în dialogul înfiripat cu noi pe această temă, dacă multe dintre datele statistice cerute îşi au utilitatea an de an. De pildă, numărul de absenţe la o disciplină de studiu pentru fiecare elev în parte! La prima vedere, o asemenea evidenţă poate fi utilă, dar utilitatea ei este una potenţială atâta vreme cât numărul de absenţe la o disciplină de studiu se înscrie într-o curbă a firescului. Dacă însă există o „problemă“ cu numărul de absenţe şi vor urma analize specifice, atunci, desigur, o asemenea statistică îşi are rostul. A face însă, an de an, astfel de calcule birocratice pare cumva a fi parte dintr-un mecanism făcut parcă să ucidă priorităţi sau semnificaţii. Aurora Zamfir, directoarea aceluiaşi gimnaziu, evoca, pe de altă parte, faptul că, într-un efort greu de determinat, numărul comisiilor dintr-o şcoală este acum în jur de 12, urmare a unor comasări, subliniindu-se astfel ideea că numărul acestora a fost înainte şi mai mare.
Ceea ce pare a lipsi din toată această poveste este voinţa (tot managerială, desigur!), dar poate şi „ştiinţa“ de a asculta vocea corpului profesoral şi de a căuta soluţii. Există, de pildă, revenind la discuţia noastră cu Cristina Mihai, o Comisie de formare profesională. Mai în glumă, mai serios, rolul acestei comisii într-o şcoală este acela de „a le aduce aminte colegilor profesori“ că trebuie să‑şi obţină un număr de credite, participând la fel de fel de cursuri de formare. Situaţia pare cumva comică, fiindcă, de fapt, formarea profesională este o chestiune personală şi de responsabilitate individuală. Să se facă/ceară o comisie pentru asta pare, repet, comic!
Vocaţia birocratică a „şcolii moderne“ e vizibilă şi în maniera în care aceste comisii funcţionează: unele sunt comisii permanente, altele sunt „temporare“, dar sunt comisii. De pildă pentru a folosi auxiliare, trebuie format, după noua metodologie, o comisie, când, în realitate, povestea aceasta este doar o chestiune de propunere a profesorului de specialitate (responsabiltatea fiind a acestuia!) şi care apoi să capete un aviz de luare la cunoştinţă de către consiliul de administraţie, din care fac parte şi părinţi. Despre o listă întregă de documente ne-a vorbit şi profesoara Adriana Milu, şefa comisiei metodice de la acelaşi gimnaziu, din oraşul Pucioasa: aici apar din nou listele cu auxiliarele folosite (şi atunci de ce mai e nevoie de o comisie pentru folosirea auxiliarelor?!…) „fişe ale profesorilor“, membri ai comisiei metodice, modele de teste, de fişe de lucru, raport de activitate, plan managerial etc. Senzaţia unei repetitivităţi obsedante nu poate fi înlăturată. Ideea că doar caietul elevului ar putea fi şi oglinda activităţii profesorului pare a fi pentru ierarhiile din sistem insuficientă. Repetarea însăşi a unor documente nu are altă motivaţie decât nevoia de „acoperire“ a activităţii profesorului cu hârtii şi este gândită nu doar pentru profesor, ci şi pentru inspector. Şi unul, şi celălalat sunt „protejaţi“ astfel cu insistenţă de „responsabilităţile reale“, îndepărtaţi parcă de ideea cea mai importantă din educaţie, ca dincolo de documente, elevul să ştie carte. Nici unul, nici celălalt nu pare a mai fi pregătit să fie vreodată un „domn ministru“ sau un „domn Trandafir“ din imaginea propusă de Sadoveanu şi selectată de profesoara Elena Croitor.
 
P.S. O problemă serioasă este asociată şi existenţei obligatorii a Planului remedial. E vorba despre acele ore acordate pentru recuperarea unor cunoştinţe. O metodologie clară nu pare a exista, fiindcă problema nu e deloc simplă. Discuţii în legătură cu această temă există, dar soluţiile întârzie. Birocraţii ezită şi ei în a găsi formula potrivită.
P.P.S. Este limpede că azi, fără o reflectare standardizată a activităţii profesorului, activitatea acestuia nu poate fi imaginată. Numai că în condiţiile actuale nu de o standardizare putem vorbi, ci de o superstandardizare. Cu alte cuvinte, marja de iniţiativă a profesorului a fost aproape în totalitate anulată. Creativitatea didactică pare ea însăşi lăsată undeva deoparte, sub semnul unui formalism care a devenit o povară în loc de a fi un ghid. E de presupus că principala cauză o constituie faptul că în toată această poveste pare a se nega un adevăr elementar: realitatea unei şcoli este alta decât realitatea altei şcoli. Iar priorităţile uneia nu sunt neapărat aceleaşi cu priorităţile alteia.
Adrian COSTACHE