Constatăm, în acest moment, eşecul deplin al proiectului de plan+cadru pentru gimnaziu, în condiţiile în care dezbaterea a fost organizată impropriu, variantele ISE au fost respinse de către toată lumea, iar comisia de validare s-a scindat şi a venit cu un contraproiect. Cine va fi îndreptăţit să ia o decizie şi cine îşi va asuma o decizie în aceste condiţii? Este bizară insistenţa domnului ministru Curaj de a impune cu orice preţ una dintre variante, cu eventuale modificări cosmetice, fără a lua act de opoziţia profesorilor, Academiei Române, sindicatelor, asociaţiilor profesionale, adică a tuturor actorilor importanţi din Educaţie. Nu înţelegem deloc rostul dezbaterilor„finale”, repetate la infinit şi ducând invariabil la acelaşi rezultat. Astfel, la dezbaterea „finală” din 4 februarie a.c., 97% dintre participanţi au respins cele trei variante de plan-cadru elaborate de ISE. Nici cea de-a patra variantă, propusă de către grupul disident, apărut prin scindarea comisiei de validare, nu a beneficiat de vreo susţinere, în afara celor care au propus-o. Legitimitatea ei este astfel zero. Ultima dezbatere „finală”, organizată în 16 februarie a.c., a reprezentat o încercare disperată de a impune alegerea unei variante, în ciuda opoziţiei generale. Practic, dezbaterea s-a dovedit fără obiect şi a constituit un parastas al planului-cadru, chiar dacă s-a încercat transformarea lui în şedinţă Voodoo, prin înfigerea de noi ace în disciplinele identitare.
În cursul dezbaterilor, factorii decizionali au făcut unele afirmaţii care impun câteva precizări. Astfel, s-a spus că polemica ar fi „centrată exclusiv pe aspecte cantitative”, devenind astfel contraproductivă. De fapt, în discuţie a fost dreptul disciplinelor fundamentale de a fi sau a nu fi în planul-cadru, protestându-se faţă de o politică de desfiinţare a componentei identitare. În acelaşi timp, a discuta despre „ce vrem să se întâmple în acele ore, despre instrumente şi metode de predare inovative, despre atractivitatea materiei, despre ce cunoştinţe şi competenţe vrem să obţină elevii” putem să o facem cu mare drag, dar numai după ce restabilim importanţa disciplinelor afectate în planul-cadru. Este inadmisibil să amestecăm în discutarea planului-cadru, care se referă strict la discipline, la ponderea lor prin bugetul de timp acordat, şi aspecte legate de programe, spre exemplu, care reprezintă o altă componentă, din aval, a curriculumului. Astfel de confuzii, sperăm neintenţionate şi fără scop diversionist, denotă foarte mult diletantism din partea celor care le fac. Discuţia nu ar trebui să implice programele şcolare, manualele, didactica ori atractivitatea orelor şi diversificarea metodelor şi mijloacelor de predare-învăţare, ci să vizeze disciplinele şi locul lor în arhitectura planului-cadru.
Nu pot scăpa atenţiei nici unele ciudăţenii ale proiectării curriculare, aşa cum este ea înţeleasă şi pusă în operă de minister. Astfel, de ce în grupurile de lucru nu găsim nici un practician, nici un profesor de la catedră? De ce în comisia de evaluare nu au fost cooptaţi cei mai buni experţi în curriculum, autori de tratate, precum domnii Ion Negreţ-Dobridor, Constantin Cucoş, Sorin Cristea? Nu era nevoie de expertiza acestor adevăraţi savanţi? Să înţelegem că cineva s-a temut de pericolul descoperirii faptului că planul-cadru propus încalcă toate regulile şi normele proiectării curriculare? Era firesc ca o comisie formată din oameni din afara spaţiului şcolar preuniversitar, din diletanţi, să descopere că Istoria nu are ce căuta în educaţie şi că ar trebui dizolvată urgent în conglomeratul diform al „ştiinţelor sociale”? Domniile lor nu au aflat că, în edificarea statului român, Istoria şi istoricii au jucat un rol esenţial, iar memoria culturală a trecutului este obligatorie, nu facultativă, pentru educarea noilor generaţii, după cum ne obligă, de altfel, Constituţia şi LEN. Respectivii domni nu aveau de unde cunoaşte că, epistemologic, Istoria este o ştiinţă integratoare. Fără ea, celelalte discipline socioumane nu ar avea materia primă necesară elaborării şi verificării teoriilor şi modelelor lor. Tot Istoria, care are o identitate academică clar stabilită, oferă o imagine sintetică asupra realităţii, evidenţiază conexiunile şi reconstituie ansamblul. Nicio altă ştiinţă socioumană nu are vocaţia integratoare a Istoriei, care urmăreşte ansamblul unei societăţi, unind componentele diverse ale realităţii, de la economie şi structuri sociale la politică şi religie. Apoi, Istoria este o ştiinţă a complexităţii socioumane, care oferă celor care o stăpânesc posibilitatea unei mai bune adaptări la exigenţele realităţii actuale.
Nu putem ignora faptul că documentele-suport au caracter strict teoretic, nu tratează realitatea şcolii şi omit criza existentă; ele nu identifică probleme şi soluţii, ci enunţă deziderate şi nu se regăsesc în variantele de plan-cadru. Profilurile dezirabile, propuse de ISE şi grupul scizionist al comisiei de validare, sunt indezirabile pentru societatea românească, nu răspund provocărilor unui viitor care se anunţă al crizelor şi incertitudinii, după cum sunt neconstituţionale prin ignorarea completă a componentei identitare. Ne întrebăm: Cine a avut ideea scăpărătoare a diminuării numărului de ore de Limba română şi eliminarea cu totul a Latinei din educaţie? Pe baza căror studii, modele şi cu ce argumente au hotărât echipele de designeri să procedeze astfel? Dar marginalizarea în continuare a Istoriei, mergând până la desfiinţarea studiului acesteia, pe baza căror documente-suport şi de către care genii a fost iniţiată? Monopolul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice – ISE asupra elaborării planurilor-cadru şi programelor şcolare este responsabil de marile disfuncţionalităţi înregistrate în ultimele două decenii. Se impune, credem, regândirea întregii proiectări curriculare (art. 64, 65, 66 din LEN), deoarece deficienţele acesteia afectează grav întreg procesul de învăţământ. Este necesară adoptarea unor principii deontologice în proiectare, precum cele ale dialogului, transparenţei şi colaborării. Astfel, articolele în cauză ar trebui modificate, după cum urmează:
- Art. 64.1. „Curriculumul naţional se elaborează în conformitate cu idealul educaţional şi finalităţile învăţământului preuniversitar, respectându-se principiile realismului, analizei diagnostic, echilibrului, colaborării, transparenţei şi evaluării”.
- Art. 65.4. „Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate pe baza respectării Constituţiei României şi a principiilor realismului, analizei diagnostic, echilibrului, colaborării, transparenţei, evaluării, de către instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, în colaborare cu Academia Română şi organizaţiile profesionale, şi se aprobă prin ordin al ministrului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, după avizarea lor de către Academia Română şi organizaţiile profesionale”.
- Art. 66.2. „În cadrul Curriculumului naţional, ponderea disciplinelor obligatorii, respectiv a celor opţionale se stabileşte prin planurile-cadru, astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei României şi principiile asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român, al relevanţei, asigurării egalităţii de şanse şi al echităţii”.
Criza şcolii este o realitate, iar aceasta va fi amplificată de noul proiect, criticat şi respins în mod unanim. Nu am descoperit în planul-cadru, aşa cum ar fi fost firesc, nicio urmă de creativitate, inovaţie, de inteligenţă ameţitoare a corelaţiilor, de viziune plină de înţelepciune şi responsabilitate pentru destinul noilor generaţii, ci o sinistră filozofie a tăierilor şi comasărilor, specifică perioadei ceauşismului târziu, o filozofie utilitarist-alienantă, anti-ştiinţifică, anti-umanistă şi anti-identitară. În locul unei noi paradigme, regăsim filozofia Elenei Ceauşescu din perioada când a preluat reformarea şcolii româneşti. Diferenţele sunt de nuanţă, nu de esenţă: în loc de politehnizare, avem utilitarism; politizarea nu mai propune socialismul ştiinţific, ci corectitudinea politică; în schimb, marginalizarea disciplinelor umaniste a rămas la fel. Reducând din planul-cadru ponderea disciplinelor umaniste, diminuând orele de Limba română şi de Istorie, expulzând cu totul, că tot este o limbă moartă, Latina, se gândeşte exact ca pe vremea tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu şi a ministreselor Suzănica Gâdea şi Aneta Spornic. Atâta doar că Aneta Spornic, pe vremea când era ministru al învăţământului, a avut curajul să o înfrunte pe tovarăşa Elena pe tema Limbii române, atunci când savanta de renume mondial a cerut ca predarea acestei discipline să fie redusă la o oră pe săptămână în liceele industriale. Un distins academician se războia, recent, cu terminologia proiectării curriculare, cu manualele şi caietele elevului, numai că până la ele ar fi trebuit să înceapă cu planul-cadru, din al cărui grup de validare făcea parte. Există o ordine în proiectarea curriculară, după cum diagnosticul nu poate fi fixat fără a cunoaşte concret şcoala, clasa de elevi, iar terapia nici atât. Cum să reformezi şi să re-organizezi şcoala din afara spaţiului şcolar? Fără să cunoşti realitatea şcolii, criza acesteia şi legislaţia? Fără să citeşti documentele-suport, pe care le schimbi din mers? Este ca şi cum arbitrii ar schimba regulile jocului în timpul jocului. Ce a fost această sciziune a grupului de evaluare a planului-cadru? Cum să te uiţi cu dispreţ la practicieni, când ei ar trebui primii consultaţi? Cum să te pronunţi asupra didacticii, când se vede clar că o confunzi cu filozofia educaţiei? „Terenul” nu îl constituie manualele, ci realitatea practicii şcolare. Iar a legifera cu noimă într-un domeniu impune cunoaşterea profundă a realităţii acestuia şi a legităţilor sale.
Planul-cadru este un proiect strategic, un proiect de ţară efectiv, pentru că ne arată cum dorim să fie România peste un deceniu, două. El interesează întreaga societate şi trebuia realizat pe baza principiilor realismului, transparenţei şi colaborării. Însă exact aceste principii sunt grav încălcate. Planul este rupt de realitatea şcolii, a fost elaborat netransparent, aproape conspirativ, de către trei grupe de cercetători obscuri, care nu-şi semnează opera. Dacă ne amintim promisiunile unor miniştri, proiectul ar fi trebuit realizat încă din anii 2009-2010, deci întârzierea este foarte mare, fiind în anul de graţie 2016. Nu mai vorbim că pentru noul curriculum s-au cheltuit sume fabuloase din fonduri europene, iar o puzderie de programe au fost finalizate cu surle şi trâmbiţe încă din 2011-2012. Acum ar fi trebuit să trecem la aplicarea curriculumului pentru liceu, nu abia să începem discutarea celui pentru gimnaziu. Până la urmă, aşa cum bine arăta doamna Ana Blandiana, este un plan-cadru al ieşirii noastre din istorie.
În această situaţie de blocaj şi criză, observăm că singura soluţie rămâne aceea enunţată de preşedintele Klaus Iohannis într-un alt context: „Acum trebuie să spunem: punct, stop şi de la capăt!” ISE ar trebui să-şi facă din nou temele şi să vină cu ambele proiecte, pentru gimnaziu şi liceu, temeinic re-gândite, mai ales că a primit suficiente observaţii şi propuneri pentru necesarele revizuiri. A impune autoritar şi arbitrar un proiect unanim criticat, disfuncţional, pentru a fi implementat orbeşte, reprezintă un risc major pentru securitatea naţională şi viitorul acestei ţări.
Prof. Constantin TOADER, Brăila
