Se poartă discuții despre Statutul elevului; mai bine zis, pe marginea unor cerințe formulate „de elevi”, cum se spune la noi, într-un sens integrator imposibil de acoperit în realitate, pentru că fatalmente nu au cum să se exprime, ba să fie și de acord, absolut toți elevii înmatriculați la data discuțiilor. Reacțiile sunt, așa cum este firesc, și de susținere, și de respingere față de ceea ce „elevii” cer. Susținerea se manifestă mai ales în cheie civico-stradal-organizațională: „elevii” ne servesc o lecție; să ne fie rușine, să ne cerem iertare! Respingerea se exprimă în spirit sănătos-moralizator: „elevii” jignesc valorile școlii; să le fie rușine, să le placă școala! Puțin (sau deloc) este luată în seamă natura cerințelor.
 În linii mari, „elevii” cer dreptul de a-și contesta notele și de a da feedback profesorilor pentru calitatea predării, precum și dreptul de a pune întrebări și de a fi ascultați, cer anunțarea testelor cu cel puțin trei zile înainte de a le fi date și comunicarea rezultatelor în cel mult zece zile, cer să nu le mai fie confiscate lucruri la școală, să nu fie sancționați dacă nu poartă uniforma școlii, iar dacă fac rele, pedeapsa s-o primească vinovatul, nu toți de-a valma.
Astfel de cerințe nu ar trebui să provoace indignare și punere la punct în sensul „cum de-și permit elevii să revendice așa ceva?!” Reacția în fața unor asemenea cerințe ar trebui să fie de tristețe și de îngrijorare. Unde or fi trăit până acum acești adolescenți? Ce mediu școlar i-o fi educat încât să simtă nevoia unei reglementări, a unui act normativ, pentru relații, atitudini, purtări absolut banale între oameni normali, cu atât mai mult în cadrul elevat, cu îndreptățirea de a fi luat ca model, al școlii? Nu e normal ca omeni care fac o treabă împreună (activitatea din clasă, în cazul de față) să se asculte între ei, să țină seama unii de alții, să-și ceară explicații, să-și arate nemulțumiri când consideră că e bine să și le arate? Ce educație (cu ce educatori) s-o fi făcând prin școli, dacă apare nevoia unei legi scrise, dezbătute, votate, promulgate din care cetățenii să afle, abia adolescenți ori maturi fiind, ceea ce ar trebui învățat de la vârste mici de tot, anume să nu-ți însușești un lucru al altuia, să spui „când te doare ceva” (în sens larg), să-l asculți pe cel de lângă tine.
Fără să existe statut ori alt act normativ, de zeci de ani, elevii se burzuluiesc la note care nu le convin, în forme dintre cele mai diverse, de la „păi de ce, doamnă?!” la naveta dintre bancă și catedră tot descoperind câte un punct ori subpunct din vreo lucrare rezolvat, însă ignorat de profesor, ba până la gestul și vorba (reale, de acum vreo 40 de ani!) ale cuiva care, profitând de iureșul lămuririlor cerute de unii care tocmai își primiseră tezele și de disponibilitatea pentru dialog a profesorului, i-a vârât acestuia calm caietul sub ochelari, arătând cu degetul nota și zicând „domn’ profesor, aici trebuie 9, nu 8”, iar profesorul, de asemenea calm, zicând la rândul lui „a, da…”, modificând nota pe lucrare și trecând-o imediat ca atare în catalog. Tot de zeci de ani, profesorii cu scaun la cap anunță din timp verificările, aduc rezultatele și le discută, iar în ore inițiază ei discuții, contraziceri, cer feedback, începând cu automatismele „să-mi spuneți dacă n-ați înțeles” și „să mă opriți dacă vorbesc prea repede”.
Dacă în general elevii trăiesc și lucrează într-un context unde întrebarea, exprimarea nemulțumirii nu sunt în firea lucrurilor, atunci este trist. De asemenea trist ar fi dacă formularea unor cerințe cum sunt cele în discuție acum ar veni ca urmare a educării și formării elevilor în spiritul unei „vigilențe” la care să-i îndemne o stare indusă de subordonare, de om care se știe de felul lui exclus, nebăgat în seamă, deposedat de bunuri și de drepturi și care atunci simte nevoia unei îngrădiri a celuilalt, a „asupritorului”. Crescut în acest fel, tânărul devine cetățeanul amorf, înghițitor de dispoziții și de situații luate ca atare, gata să recepteze (și să înjure) tot „ce mai zic ăștia”.
Tristețe provoacă și abordarea unui subiect strict delimitat, cel al uniformei, în termeni largi, de pedeapsă aplicată sau nu. Cerința legiferării dreptului de a refuza uniforma acolo unde ea există vine tot dintr-un deficit de educare pentru purtare pur și simplu, în raport cu ceilalți. Ce ar fi dacă, odată transferat la Al-Hilal, să zicem, un fotbalist de pe la noi ar intra pe teren îmbrăcat într-un tricou de la vreun FC autohton?! Nici încadrarea în convenții nu e de scris în lege.
Tristă este și resimțirea nevoii de legiferare ca îndatorire a furnizării de către elevi reprezentanților lor de „informații relevante despre diferitele probleme întâmpinate în procesul educațional sau în relația cu unitatea de învățământ”. Cine nu ar ști că o asemenea prevedere e propusă de oameni născuți foarte aproape de anul 2000 ar fi tentat să creadă că s-au rătăcit niște rânduri din vreo dispoziție de pe vremea când nici părinții elevilor de azi nu veniseră pe lume. Sau o fi ajuns azi așa grea comunicarea problemelor curente ale elevului în raport nu cu altcineva decât cu școala, încât să necesite inter­mediere, chiar cu riscul ca cine știe cui să i se pară că asta seamănă a îndemn la delațiune?
În general, e trist pentru școala noastră că face resimțită nevoia de lege scrisă pentru relații de bun-simț, ca și pentru reglementarea încă o dată a unor drepturi (tarife de transport, discipline opționale, orar etc.) prevăzute deja în acte normative. Nu transcrierea le poate garanta aplicarea!
Florin ANTONESCU