Doctoratul, ca o adeverinţă de participare

În mod convenabil, tema doctoratului s-a restrâns la două-trei persoane, iar acelea fiind de primă notorietate, ele însele şi funcţiile lor în stat au rămas în atenţie şi suscită până la urmă un fel de discuţii, în timp ce doctoratele lor ca atare sunt abordate în termeni daţi de cunoaşterea mai degrabă cu aproximare a domeniului. Este convenabil aşa pentru cei care au nevoie de ipocrizia mai cuprinzătoare a sistemului nostru educaţional, care le acoperă propria impostură sau, în orice caz, mediocritatea. Ipocrizia face să nu se bage de seamă decât eventual la televizor şi pe bloguri că avem de-a face cu un fenomen în legătură cu doctoratul. Originile lui sunt vechi. Totodată, susţinătorii fenomenului în cauză se menţin permanent activi.
Statistici etalate în legătură cu tema dovedesc o proliferare a obţinerii titlului ştiinţific de doctor în ultimii câţiva ani; de asemenea, câte unui observator meticulos îi pot sugera o concentrare ocupaţională a deţinătorilor. De fapt, avalanşa doctoratelor e veche. Începutul a fost făcut imediat după decembrie 1989, când au fost recunoscute drept studii superioare forme de pregătire urmate în contexte instituţionale pe care până atunci nimeni nu le încadrase la nivel universitar pentru că pur şi simplu nu erau de acest nivel. Cu studii superioare atestate dintr-odată, numai prin act normativ, drumul spre doctorat a fost deschis. În acest fel, s-a creat resursa umană pentru încadrarea cu personal a instituţiilor de învăţământ superior imediat apărute şi a institutelor resuscitate, în sine furnizoare de titluri şi diplome. „Greaua moştenire” a vremurilor dinainte, invocată în chip de stereotip la vremea respectivă, s-a dovedit astfel că poate avea şi o componentă pozitivă, folositoare. Fusese moştenită o restrângere insuportabilă în ceea ce priveşte ascensiunea în ierarhia universitară, în cea ştiinţifică, în general. Cauza restrângerii odată abolită, s-au pornit consecinţele inverse ale descătuşării, în cazul de faţă aceasta însemnând acces la susţinerea doctoratului. Tranziţia, recuperarea, eliberarea, dereglementarea, răspândirea veştii că „se dă”, „se găseşte” ceva până atunci inaccesibil şi promptitudinea celor învăţaţi să se ocupe cu livrarea au făcut aplicabil rapid principiul „acum e momentul”.
Ulterior, lumea s-a uitat mai ales la primitorii titlului ştiinţific. E explicabil. Ei erau cei care aveau nevoie, orice s-ar spune, de un produs al muncii lor şi de parcurgerea unor formalităţi, iar la urmă, aveau de dat socoteală, la propriu. Celor care îi îndrumau pe drumul spre titlu le era suficientă aura, care putea fi dată de vârstă, de antecedente profesionale, de statut social şi de altele, nepalpabile. Aceştia au şi rămas – şi sunt şi în discuţiile de astăzi – în plan secund.
De starea actuală a temei doctoratului este vinovată şi o anume interpretare a Procesului Bologna – tot ceva ce ţine de convenabil. Împărţindu-se studiile superioare în trei cicluri (licenţă, masterat, doctorat), s-a considerat ca de la sine înţeles că trebuie să fie legate fără pauză între ele, precum clasele de şcoală obligatorie. Interpretarea a fost convenabilă inclusiv pentru a li se închide gura celor care atrăgeau atenţia că facultatea s-a scurtat din moment ce licenţa se acordă acum după trei/patru ani, contraargumentul fiind că anii ciclului de masterat au lungit facultatea. Tot convenabil (adică profitabil, mai ales material) a fost pusă şi interpretarea că doctoratul, fiind aşezat în coloana ciclurilor de studii, nu mai înseamnă excepţie, ci este de abordat la rând.
Continuarea studiilor, care se practica şi la vremea anterioară lui 1990 şi însemna doi ani la fără frecvenţă în specialitatea absolvită prin forma de trei ani cu un timp mai scurt ori mai lung în urmă, şi-a găsit corespondentul în ceea ce a devenit „înscrierea la doctorat”. Pentru (probabil) mulţi a fost o cale de acces la „un ban în plus”, la un post mai sigur, la o funcţie, la primire într-un corp de experţi, la un atu pe piaţa forţei de muncă, fără sensul, care azi pare dominant, al parvenirii negative. Nici drumul nu a fost urmat ilegal. S-au elaborat lucrări, s-au parcurs etape, s-au consumat bani, timp şi nervi cu birocraţia. Din nou spus, (probabil) mulţi le-au făcut conştiincios, la nivel ştiinţific demn de titlul vizat, aşa că sunt neavenite generalizările ce se vor justiţiare de felul „nimic nu e bun”, „să se ia totul la mână”, „se ştie bine cum…” În acelaşi timp, iar (probabil) mulţi au beneficiat de ştiinţa pedagogică şi de specialitate a unor conducători de doctorat care i-au ghidat „la milimetru”, începând de la fixarea unor teme rezonabil de accesibile, adică pe măsura puterii fiecăruia, continuând cu indicarea cu exactitate de pagină şi de rând a bibliografiei şi cu ţinerea din scurt pentru fiecare citat şi notă. Au rezultat lucrări oneste, soldate cu „bine c-am terminat-o şi p-asta”, dar şi cu explicabile asemănări cu o lucrare ca pentru o sesiune de comunicări pe sector sau cel mult cu o lucrare de licenţă. Astfel s-a răspândit convingerea că dobândirea doctoratului nu înseamnă cine ştie ce, ca dificultate, faţă de primirea unei adeverinţe la plecare, după „o acţiune” la care s-au prezentat nişte lucrări.
Florin ANTONESCU