Una dintre cele mai semnificative experienţe trăite la clasă este aceea în care un elev sau altul recită o parte a unui conţinut de lecţie într‑un mod mecanic, cumva depersonalizat, ducând lupte grele cu memoria, să îşi aducă aminte, să ţină cuvintele sub control, să poată formula fraza până la capăt. Iar când, în sfârşit, termină ceea ce avea de spus, afişează un surâs de reuşită, de uşurare pentru că a scăpat de povară, de mândrie că a făcut‑o şi pe asta. Apoi se arată puţin contrariat dacă îşi dă seama că pentru profesor parcă nu este tocmai răspunsul cel bun, că acesta mai aşteaptă să continue, că totuşi ceva nu este în regulă. Dacă este invitat să dea un exemplu, care să ilustreze cele prezentate, nedumerirea creşte la cote alarmante. Dar de ce? Nu a fost destul de elocvent prezentată informaţia? Sau, dacă este solicitat să explice subiectul respectiv unui coleg, care poate nu a fost suficient de atent, cât să înţeleagă despre ce este vorba, indignarea este evidentă. Nu este exclusă situaţia în care să prezinte cu stoicism totul de la capăt în acelaşi format lingvistic.
Această experienţă îmi aduce aminte de o observaţie a lui Spiru Haret, care consemna pe un ton critic: „Este cu totul anormal să mai vedem că tocmai în şcoalele secundare tot mai subzistă sistemul învechit al ascultărilor, după care cea mai mare parte a timpului clasei se pierde în murmurul monoton al unui şcolar care recită, fără convingere şi fără înţelegere, pe când toţi ceilalţi mai nu ştiu ce se petrece între dânsul şi profesor“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901‑1904, p. 63).
Şi mai dramatic pot să stea lucrurile atunci când aplicaţiile sunt lucrate în scris, iar toate sursele de informare se află la dispoziţie. Oare este posibil ca un elev să vrea să copieze când îi este interzis să utilizeze informaţia din oricare altă sursă decât aceea din memorie şi să nu copieze, pur şi simplu, informaţia necesară pentru a rezolva exerciţiul, atunci când are permisiunea să se folosească de orice resurse doreşte (manual, fişe de lucru, caiet, dicţionare, internet etc.)? Explicând elevilor că un astfel de mod de lucru este adecvat în epoca informaţională în care trăim, că aşa se procedează şi în şcolile europene de renume, adică elevii au toată informaţia necesară la dispoziţie printr‑o simplă accesare a internetului, dar dificultatea căreia trebuie să‑i facă faţă este tocmai în a o selecta şi a o utiliza adecvat şi într‑un mod personalizat, iar nu de a o copia pur şi simplu – am constatat că de multe ori aceştia recunosc deschis că li se pare o sarcină de lucru grea. Mai mult, acceptă faptul că aşa vor decurge activităţile şi când vor avea de rezolvat sarcini la viitorul lor loc de muncă.
Unii dintre ei sunt miraţi când află că încă la începutul anilor 1900, ministrul Instrucţiei Publice şi al Cultelor (cum se numea ministrul educaţiei din aceea vreme), Spiru Haret consemna: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu mai facă apel la memoria şcolarilor, decât atunci când raţionamentul nu‑i poate ţinea locul. Peste tot se impune a se face aplicaţiuni şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic“. (Operele lui Spiru Haret, Vol. II, p. 307).
Pe de altă parte, nu este greu să conştientizăm şi că există un revers al medaliei. Ne dăm seama cu toţii de faptul că abundenţa de informaţie duce la o anume saturaţie, atenţia devine deficitară, memoria nu mai este exersată. Nerăbdarea creşte uneori în timpul câte unei ore de curs peste limitele de suportabilitate: cine mai are calmul să aprofundeze semnificaţia unui text? Rarele situaţii în care accesul la internet este obstrucţionat creează stări de panică, produc un efect de neajutorare învăţată, în care scuza tipică este aceea că nu putem lucra pentru că nu avem net. Ce ştim să facem dacă nu avem la dispoziţie informaţia necesară?
Contrariază foarte tare tocmai faptul că, indiferent de situaţia în care ne aflăm, se impune o concluzie care decurge din raportarea minţilor tinere la informaţie. Fie că au informaţie cât nu pot prelucra, fie că în mod punctual sunt deconectaţi de la sursele de informare, manifestă un tip de docilitate tacită atitudinal‑comportamentală, ca şi cum întreaga putere de viaţă este dată de nivelul de informaţie, iar, independent de acesta, mare lucru nu ar mai fi de făcut. Emanciparea de sub starea respectivă se poate realiza, desigur, în diferite moduri. Prin formarea gândirii critice şi a abilităţilor de muncă intelectuală, prin dezvoltarea competenţelor utile în viaţa de zi cu zi – ar putea fi doar unele dintre căile posibile. Dar primul pas este să ne dorim acest lucru, conştientizând consecinţele docilităţii faţă de informaţie, a pasivităţii elevilor în raport cu aceasta, dar şi a dinamicii informaţiei prin care aceasta tinde să se impună în vieţile noastre, fără drept de apel, într‑un mod activ care ne depăşeşte de multe ori capacitatea de adaptare. Pasivitatea faţă de informaţie pare la fel de păgubitoare, fie că ea este invocată din memorie, cum observa şi Spiru Haret, fie că memoria nu mai este solicitată pentru că informaţia are un alt suport decât creierul uman, fiind independentă de capacităţile lui, prin performanta tehnologie. A fi activ în raport cu informaţia înseamnă utilizarea capacităţilor cognitive, nu doar a accesa, a naviga printre diverse informaţii. Ştim că primele ferestre care se deschid atunci când este căutată o informaţie sunt cele mai utilizate, iar de aici devine uimitor cât de uniforme pot fi răspunsurile la o anumită aplicaţie, date de către cei mai mulţi dintre elevi. Şi mai trist este că nici nu pare să‑i deranjeze acest aspect. Adică sunt aşa de resemnaţi ca şi cum sugerează că asta este situaţia care trebuie luată ca fiind dată. Ce să facem altceva? La ce vă aşteptaţi, de fapt? Desigur, la un efort propriu de emancipare intelectuală…
Prof. dr. Cristina Ştefan
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti