După două zile de discuţii cu primul ministru, preşedintele republicii, fost profesor, a decis rezolvarea urgentă a salarizării în Sănătate, uitând de celălalt domeniu prioritar, trecut şi în Strategia Naţională de Apărare, şi anume Educaţia. În acest fel, apartheidul financiar este dus mai departe, discriminarea transformând Educaţia într-o adevărată Cenuşăreasă a bugetului. Cum spiritele trebuia să fie liniştite, soluţia tehnocrată a fost o combinaţie de „Mai dă-le 100 de lei, Nicule!” cu „La anul şi la mulţi ani!”, protestele fiind lăsate în grija artileriei propagandistice, care a şi executat un foc de baraj de preîntâmpinare, după modelul sovietic aplicat la Kursk. Diverşi comentatori au descoperit spontan că dascălii nu numai că sunt slab pregătiţi şi foarte bine plătiţi faţă de cât muncesc, dar au şi dus de râpă reforma eroicilor noştri politicieni. A mări salariile în Educaţie înseamnă a arunca banii pe Apa Sâmbetei. Când profesorii vor face reformă şi vor dovedi că sunt competenţi şi competitivi, atunci se va pune problema unor bonusuri de performanţă, dar nu la grămadă, ci diferenţiat, pentru că numai în Educaţie banii trebuie să urmeze reforma, numai în acest domeniu trebuie să se cuantifice strict performanţa, să se aplice înalte standarde de calitate şi să se perfecţioneze şi evalueze personalul zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Astfel, toţi lăutarii reformei nu mai prididesc să normeze activitatea profesorului, să stabilească standarde de calitate şi să facă evaluări fără a se documenta. Observăm apoi că agitatorii care demască şi înfierează anti-reformismul profesorilor nu folosesc aceiaşi ochelari în aprecierea altor domenii, uitând să ceară performanţă politicienilor, funcţionarilor şi atâtor altor categorii profesionale, privilegiate salarial. Un raport Eurostat plasează România pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte eficienţa sistemului de sănătate şi capacitatea acestuia de a salva vieţi. Acest lucru nu a determinat pe nimeni însă să condiţioneze măririle salariale în Sănătate de reformarea sistemului. Nu ştim ce înţeleg politrucii patriei prin termenul magic reformă. Ştim însă că şcolile noastre produc elite, care sunt primite cu braţele deschise în Occident, inclusiv în Finlanda, cea mult slăvită de către adoratorii reformelor de la noi. Cum şi profesorii sunt plătitori de taxe şi impozite, nu robi pe moşia statului, credem că au dreptul la opinie şi proteste. Iar reformele sunt strict în grija guvernanţilor, fiindcă ei şi numai ei au monopolul legiferării, organizării, dirijării, finanţării sistemului de învăţământ. Profesorii nu fac reforme, ci le suportă. Finanţarea unui domeniu este impusă de importanţa acestuia, nu de criterii şi exigenţe jurnalistice. Înainte de a vorbi de reforme şi performanţe, domnii politicieni ar trebui să ne explice cum un domeniu prioritar poate fi subfinanţat, fără ca această subfinanţare să nu arate că respectivul domeniu este, în mod real, considerat a fi lipsit de importanţă.
Piramida valorilor şi grilele discriminării
Asigurarea finanţării Educaţiei este o obligaţie a statului, a guvernului, nu un hatâr făcut profesorilor. Ea derivă din prevederea constituţională a asigurării accesului la educaţie şi nu se negociază ca la piaţă. Oricine aruncă o privire, fie şi superficială, peste statisticile INS şi ale Ministerului Finanţelor va observa că indicatorii macroeconomici ne arată că guvernanţii postdecembrişti au avut resurse să finanţeze decent Educaţia, dar priorităţile şi „prioritizările” lor au fost altele faţă de acelea trâmbiţate solemn. În fapt, legislaţia salarizării a cunoscut un puternic caracter discriminatoriu, în special pentru Educaţie, contrar prevederilor Constituţiei şart. 16 (1) „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” (2) „Nimeni nu este mai presus de lege”ţ, dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 30/1994, art. 4 şi 5 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, cu modificările şi completările ulteri­oare, art. 5 din Legea nr. 53/2004 privind Codul Muncii, art. 1 şi 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare. Un reper pentru a stabili nivelul salarizării îl reprezintă indicatorul PIB/locuitor, care sintetizează nivelul de trai şi capacitatea economiei de a susţine efortul bugetar necesar pentru plata acestor salarii. La un PIB de peste 150 miliarde euro, România este statul în care salariul minim la toate nivelurile de educaţie reprezintă mai puţin de 50% din PIB/locuitor. Tot România este statul care a cheltuit sume fabuloase pentru autostrăzi, rezultatele fiind jalnice. Din păcate, banii publici sunt prost gospodăriţi sau furaţi, iar grilele de salarizare par elaborate după standarde şi criterii feudale, cu categorii privilegiate şi discriminate, criza salarizării putând fi explicată oricum, dar nu prin penuria resurselor financiare. Din creşterea economică raportată în ultimii ani, nu vedem nici investiţii, nici finanţări pentru aşa-zisele domenii prioritare. De fapt, nu ştim ce face guvernul cu fondurile pe care le are la dispoziţie. Dacă în 1989 România înregistra un PIB de 53,6 miliarde de dolari sau 40 miliarde de euro, în 2014 acesta a ajuns la 201,3 miliarde de dolari sau 151,7 miliarde de euro, ceea ce înseamnă că productivitatea muncii a crescut faţă de 1989 de circa 3,68 la 6 ori, diferenţiat pe ramuri de activitate. Deşi guvernanţii au avut resurse mai mari la dispoziţie, creşterile salariale totale în perioada 1990-2015 au fost de 25,83%. În 1989, regimul comunist îşi permitea investiţii, cheltuieli sociale, salarizarea a 8,2 milioane de angajaţi, susţinerea unei armate de 3,5 ori mai mari, a unui aparat represiv uriaş, pentru ca în prezent, cu resurse de patru ori mai mari, să nu vedem nici investiţii, nici salarizarea decentă a 4,5 milioane de angajaţi, discrepanţele dintre diversele categorii fiind şi ele foarte mari. Fără a intra în oceanul de statistici, de date şi fapte, observăm că nu există nicio justificare pentru a se invoca lipsa fondurilor necesare pentru o salarizare decentă şi echitabilă a tuturor categoriilor de angajaţi. Alocarea unor fonduri insuficiente pentru salarii a fost o politică constantă după 1990, care a afectat în primul rând Educaţia, profesorii români având, nu întâmplător, cele mai mici salarii din UE.
Un stat al discriminărilor şi privilegiilor
Cum arată însă scara valorilor şi unde găsim, pe această scară, în materie de salarizare, categoria profesională a dascălilor? Din nefericire, foarte greu poţi face comparaţii când te loveşti de secretizarea salariilor poliţiştilor şi a altor categorii de angajaţi plătiţi din fonduri publice. Multe primării refuză să comunice salariile angajaţilor. Mărirea salariilor parlamentarilor, a unor înalţi demnitari, fenomenul pensiilor speciale ne arată că statul nostru este unul al discriminărilor bugetare, un stat al privilegiilor şi avantajelor de tip feudal. Nici vorbă de echitate, importanţă a muncii, reformă, calitate, performanţă. Profesorul care a uitat de breasla din care a făcut parte, odată ajuns preşedintele republicii, a primit o creştere spectaculoasă a salariului, probabil pentru performanţa de a fi depăşit de vreo trei ori bugetul de excursii pe mapamond. Astfel, nu există un raport proporţional între vârful şi baza piramidei bugetare, logica fanariotă a ciubucului şi hatârului făcând ca salariile din vârf să fie apropiate de media UE, iar cele de la bază să fie comparabile cu media ţărilor africane. Salariile preşedintelui şi parlamentarilor sunt aliniate cu cele din UE, dar ale profesorilor nu trec de 25-30% din media salariului unui profesor din UE. Coeficienţii între bază şi fiecare dintre treptele piramidei bugetare sfidează logica şi bunul simţ. Iar aceasta de 26 de ani. În loc de 1 la 15, cât prevede legea, avem 1 la 35. Cum vârful piramidei este ocupat de mai-marii acestui pământ, nobilii îşi stabilesc salariile din banii publici după cum doresc, nu în funcţie de vreun raport stabilit „artificial” ori mofturi legate de echitate. De aceea, ordinea de la bază spre vârf este viciată. În România interbelică, profesorul se afla în partea superioară a piramidei, astăzi el este zidit la temelia acesteia, alături de necalificaţi. Dacă în România interbelică cel mai mare salariu era de şapte ori mai mare decât acela al unui profesor debutant, în perioada comunistă de 13 ori, astăzi dreptatea a fost repusă în drepturi, fiind de 17-18 ori mai mare. Nu mai facem alte comparaţii istorice, însă nu putem să nu constatăm că problema nu este atât aceea a fondurilor mici pentru salarizare, cât a dezechilibrelor flagrante între categoriile sociale, cele mai mari din Europa.
Grila unică de salarizare este un vis, scara valorilor o utopie. Vedem doar categorii nobiliar-aristocratice (magistraţi, militari, poliţişti, parlamentari şi funcţionari din administraţia centrală) şi categorii discriminate, având în frunte profesorii. Am pierdut de mult şirul legilor unice ale salarizării, toate fiind astăzi oale şi ulcele. Legea încercată de domnul Emil Boc n-a fost aplicată, iar aceea a Rovanei Plumb a fost trasă repede pe linie moartă de către guvernul tehnocrat, cu promisiunea adoptării unei legi „Mult mai luminoasă/şi mult mai frumoasă!” Ceea ce a izvodit guvernul, am văzut şi nu mai comentăm. Ceea ce doreşte să facă în continuare cu tot felul de ordonanţe nu înţelegem, pentru că nu poţi legifera pentru alţii când valabilitatea ta expiră în câteva luni. Iar garanţiile date de preşedinte au tot atâta valoare şi legalitate ca promisiunile făcute noaptea de vrăjitoarele Melisa şi Vanessa fetelor părăsite de iubiţi.
Subfinanţarea reprezintă cea mai gravă problemă cu care se confruntă Educaţia. Deşi cronicizată, politicul nu i-a acordat atenţia cuvenită, dovadă fiind procentele din PIB alocate. În raport cu media europeană a finanţării Educaţiei – de peste 5,22 % din PIB, România este ţara cu cel mai mic procent alocat, undeva în jurul lui 3% din PIB, indiferent de guvernele care s-au perindat şi de politicile şi reformele trâmbiţate. Avem astăzi, din cauza subfinanţării, o criză a personalului de calitate în educaţie, criză care nu se depăşeşte prin concedieri, tăieri de salarii şi nici prin deprecierea statutului corpului profesoral. Politicienii ignoră faptul că cel mai important element al asigurării calităţii este dascălul. Şi aceasta pentru că, oricât de geniale ar fi procedurile, mecanismele şi standardele de asigurare a calităţii, nimic nu poate să înlocuiască activitatea concretă a profesorului la clasă. Legile, planurile, standardele, modelele, experţii nu se pot substitui profesorilor şi nu se poate visa la progres, calitate, excelenţă fără profesori. De aceea, profesorul trebuie motivat, responsabilizat şi respectat în societate. Poate ar trebui redescoperit profesorul de la catedră, fără de care nicio reformă nu este viabilă. Din Finlanda în Japonia, reformele s-au făcut cu profesori şi bani, nu cu birocraţi şi lozinci.
Prof. Constantin TOADER
P.S. Protestul dascălilor din 1 iunie a. c. a evidenţiat, din nou, autismul guvernanţilor. Pentru a fi în acord cu starea dezastruoasă a Educaţiei, centrul Capitalei i-a întâmpinat pe demonstranţi cu un şir nesfârşit de monumente istorice lăsate în paragină, printre care se înălţau trufaşe clădiri cu geometrii stridente şi volumetrii aiuritoare. Cum să mai recunoşti, astăzi, identitatea unor străzi celebre, când peste tot vezi imixtiuni şi improvizaţii incalificabile, care permit apariţia unor turnuri de tip „glass and steel” printre clădiri de secol XIX? Dacă trecutul a devenit deja o ţară străină, Educaţia s-a transformat şi ea într-o ale a Plângerii, ocolită cu multă grijă de către politicieni.