Apartheidul a dispărut odată cu revenirea Africii de Sud în rândul țărilor civilizate. Din 1994, segregarea a devenit o practică unanim condamnată. Cel puțin la nivel instituțional, nimeni nu mai acceptă discriminări. Niciun temei nu mai poate crea bariere sociale și handicapuri pentru diferite categorii de cetățeni.
 Lucrurile nu au evoluat de la sine! Nu a fost deloc simplu. Unii și-au dat viața sau au plătit cu ani grei de pușcărie și multe umilințe. Lupta lor pentru instaurarea normalității i-a costat scump. De sfârșit, s-a sfârșit cu bine. Dar a meritat prețul plătit? A existat o concordanță între sacrificii și succese? Imposibil de apreciat.
Societatea civilă a înțeles că trebuie să fie vigilentă. De atunci o mulțime de ONG-uri luptă pentru obiective mai mult sau mai puțin populare. Unii sunt preocupați de soarta balenelor sau a delfinilor. Alții militează pentru salvarea pădurilor. Fiecare știe ce are de făcut. Cetățenii implicați sunt din ce în ce mai vigilenți și mai activi. Există pârghii de acțiune și oamenii informați știu să le activeze.
Echilibrele însă se realizează greu. Guvernele, cetățenii – organizați sau nu –, mass-media și mulți alți actori fac agenda zilelor noastre. Cetățeanul de rând este în permanență sub tirul unui bombardament informatic, căruia îi face față din ce în ce mai greu.
În fierberea socială în care ne petrecem viața apar și dispar aproape instantaneu termeni și concepte greu de imaginat cu câțiva ani în urmă.
„Discriminarea pozitivă” este un exemplu. Nu știm când a fost lansat acest termen. Știm doar că, în România, existența lui este relativ recentă. Apărut după Revoluția din ’89, termenul a avut inițial conotații etnice. Prin intermediul lui, majoritatea a dorit să dovedească preocuparea pentru problemele minorităților. Conform noilor concepte democratice, minoritarii ar trebui să simtă că grupul lor este în siguranță. Și în ceea ce privește păstrarea tradițiilor, și în ceea ce privește dezvoltarea individuală și integrarea într-un sistem social complicat.
Dacă e să fim obiectivi, trebuie să recunoaștem că preocuparea pentru aceste aspecte nu a fost inventată în zilele noastre. Unele elemente ale conceptului (discriminare pozitivă) au fost prezente și în regimul comunist. Poate au fost insuficient fundamentare. S-ar putea spune că au fost implementate deficient. Da! Dar au existat.
Putem condamna, în ansamblu, un sistem în care drepturile omului erau drastic încorsetate. Dar nu putem uita că și atunci, în România, discriminarea pozitivă – în parte față de cea pe care o știm azi – a funcționat. Și atunci existau în universități locuri rezervate pentru cetățeni aparținând minorităților naționale. Și atunci mediile de admitere și mediile de repartizare erau diferite. Etnicii români aveau acces în universități cu note mult mai mari decât cele cu care erau acceptați cetățenii aparținând minorităților naționale. La repartizarea pe posturi oferta pentru etnicii români era constant mai redusă decât cea pentru absolvenții aparținând altor etnii.
Odată cu revenirea capitalismului, aceste abordări nu au fost abandonate. Dimpotrivă, au fost extinse. Democrația – sistemul pentru care concetățeni de-ai noștri și-au dat viața – s-a reîntors, aducând, pe lângă principiul competenței, și „discriminarea pozitivă”. Există locuri rezervate pentru cetățenii aparținând minorităților etnice: în licee și în universități, acolo unde etnicii români au acces cu media 7 alți cetățeni acced cu media 5. Finalizarea studiilor conduce la aceleași rezultat. Toți obțin aceeași diplomă. Au aceleași drepturi.
S-ar putea ca aceasta să fie calea. S-ar putea ca soluția „discriminării pozitive” să conducă la pace socială și la dezvoltare. S-ar putea! Cu toate că minoritarii nu par deloc să aprecieze acest tratament. Nemulțumirea lor continuă și crescândă este greu de înțeles. În paralel, o parte însemnată din populația majoritară se consideră frustrată.
Problemele nu sunt prezente doar în România. Evenimente recente din Franța, Germania sau Olanda confirmă prezența acestor dezechilibre și în societățile în care practicile democratice au avut întreruperi mai scurte decât la noi.
Și lucrurile nu se rezumă doar la problemele minorităților naționale. Nici la iubitorii de balene sau de șoimi vulturi păsărari. Discriminarea pozitivă poate transforma minorități, de orice fel, din subiecte de preocupare în grupuri care produc îngrijorarea majoritarilor. De la nepăsarea majorității la dictatura minorităților nu e decât un pas?
Lucrurile se întâmplă la fel și în sistemul național de educație. Metodologiile privind mobilitatea personalului didactic sunt preocupate din ce în ce mai mult de „bunăstarea suplinitorilor”, încălcând flagrant drepturi ale profesorilor titulari. Inspectoratele școlare, sub oblăduirea ministerului, impun filtre și chei de control, pentru ca nu cumva un cadru didactic titular să aibă mai mult de o normă. Orele rămase trebuie publicate și codificate. Trebuie repartizate suplinitorilor de oriunde or fi. Bine!
Așa se ajunge la situații aberante, în care un cadru didactic are ore în două, trei sau mai multe școli. Probabil în mai multe localități! Naveta se decontează din fonduri ale consiliilor locale. Nu-i bai! Orarele școlilor sunt date peste cap de constrângeri care nu au nimic de-a face cu „bunăstarea elevului”. Ei și?
Repartizarea unui număr de 22 sau 24 de ore unui profesor titular ar rezolva multe din aceste probleme. Ar asigura o mai bună funcționare a școlilor și ar reprezenta și un pseudostimulent. Singurul care se mai afla la îndemâna consiliilor de administrație din școli.
Dar îi pasă cuiva de aceste probleme?
Ioan ARDELEANU