Festivalul dezinformărilor, în paralel cu cel al învinovățirilor
Ne aflăm la jumătatea lunii iulie, deci la aproximativ patru luni de la introducerea primelor măsuri restrictive de luptă împotriva pandemiei. De atunci, spațiul public românesc a fost zdruncinat de tot felul de manifestări al căror crescendo nu te face decât să te întrebi „ce ar putea urma?“. Am experimentat toate valurile de conspirații prezente în mai toate colțurile planetei: virusul este o armă biologică fabricată pentru a servi agende dintre cele mai excentrice; există leacuri-minune care ne sunt ascunse pentru că nu produc profit pentru companiile big pharma; pandemia este o conspirație pentru a introduce vaccinarea obligatorie; virusul este răspândit de antenele 5G; pandemia este ba amplificată (se „umflă“ numărul de decese, oamenii sunt plătiți pentru a raporta decesele ca fiind cauzate de Covid), ba minimizată (doctorii ascund numărul real de decese).
Cea mai recentă narațiune toxică este cea construită în jurul ideii de „dictatură medicală“, termenul de dictatură fiind doar una dintre exprimările dure ale perioadei: „lagăr de concentrare“, „măsuri naziste“, „un nou Gulag românesc“, „mai rău ca pe vremea comunismului / a lui Ceaușescu“, „arest la domiciliu“.
La aceste narațiuni toxice relativ simplu de demontat (dar nu mai puțin periculoase), s-au adăugat știrile semi-false, semi-adevărate, repetițiile obositoare, monoștirile, ne-știrile, interpretările unilaterale și părtinitoare, pozițiile neargumentate, informațiile total rupte din context, indignările facile, stereotipurile, dogmele și prejudecățile prezentate drept „știri“, informații sau chiar cunoaștere. Indiferent de conținut, de forma de transmitere sau de amplificare, aceste narațiuni au ilustrat un adevăr surprins de Joseph de Maistre în preajma Revoluției Franceze, deci cu mult timp înaintea exploziei platformelor digitale, a algoritmilor, a meta-datelor, a trolilor, boților și soft-urilor care generează like-uri și clickbait-uri: „Ideile toxice sunt precum bancnotele false; aruncate pe piață mai întâi de ticăloși, sunt apoi utilizate de oamenii onești care perpetuează falsul fără să știe ce fac“.
Rezultatul cumulat al acestor narațiuni toxice (false, parțial false, aproape false, jumătate false) care au venit peste noi în valuri succesive este o stare cvasi-generalizată de neîncredere – neîncredere în guvernanți, decidenți, autorități, experți (inclusiv în experții din zona medicală), dar și neîncredere în noi înșine și în oamenii din jur. Festivalul dezinformării este însoțit de un festival al învinovățirilor, al generalizărilor și culpabilizărilor colective. Vânătoarea de vinovați pare cu atât mai eficientă cu cât este mai imprecisă, mai generală: „tinerii“, „bătrânii“, „diaspora“, „săracii“, „cei fără carte“, „cei de la țară“ etc.
Sentimentul de neîncredere este amplificat și de manifestarea unui acut simptom de auto-colonizare, reflex al unor complexe istorice („numai la noi se întâmplă toate acestea“, „avem cel mai mare număr de proști din Europa“, „Europa ne închide ușa în nas ca urmare a creșterii numărului de infectări“, „suntem, din nou, rușinea Europei“).
Dincolo de estimările diferite pe care le-am putea avea despre spațiul public românesc, despre eficiența măsurilor guvernamentale, inclusiv cele din zona comunicării publice, cred că putem fi de acord cu faptul că plutește o stare de confuzie. Fluctuațiile, ezitările, contrazicerile, revenirile, victimizarea aproape perpetuă din partea celor care, împreună cu rolul decizional, și-au asumat – e adevărat, cu mai puțin entuziasm – și rolul de comunicare publică, au contribuit, într-o măsură mai mică sau mai mare, la instalarea acestei stări de confuzie. La fel cum au contribuit impostura intelectuală și orbirea ideologică, pseudo-expertiza, expertiza „spontană“, inducerea în eroare cu bună-știință, pe subiecte despre care știi sigur că nu se află în aria ta de expertiză.
Toate acestea au creat un teren fertil pe care au putut prinde rădăcini „idei toxice puse în circulație de ticăloși“. Ideile toxice acționează precum gazul turnat pe foc, mai precis, pe focul care trebuie. Cu precizarea că, în vederea înțelegerii fenomenului, eventual chiar contracarării sale, e important de studiat „gazul“, dar poate mai important este focul, mai ales „focul care trebuie“.
Comorbiditățile spațiului public românesc
Interesant este că, oricât de noi sau șocante ni s-ar părea astfel de manifestări retorice, ele vin, totuși, într-un tip de continuitate cu dominantele spațiului public românesc. Dintre acestea, putem aminti: normalizarea părerilor extreme, a limbajului vulgar și a violenței simbolice; normalizarea atacului la persoană, a personalizării (e „neamț“, e „român“, e „oltean“, e „vasluian“); pulverizarea tronsonului de mijloc al conversației publice și transformarea oricărei dezbateri într-o luptă între bine și rău, în alb și negru, la sfârșitul căreia trebuie să ne alegem eroii, respectiv demonii/ticăloșii; retorica obsesivă a responsabilității individuale, alibertății de alegere ca singură explicație pentru ceea ce se întâmplă, în detrimentul explicațiilor sistemice, care ar avea în vedere structuri social-politice, ansamblu de credințe, pattern-uri culturale; disponibilitatea de a exclude din conversația publică întregi categorii socio-profesionale pe motiv că sunt ilegitime sau că „nu merită atenția noastră“. Și, mai ales, lipsa unui leadership în planul ideilor, incapacitatea structurală a figurilor de prestigiu (atâtea câte au mai rămas) de a stabili dominantele conversației publice, de a îndrepta termenii acestei conversații astfel încât să se evite temele polarizatoare, fracturile sociale, basculările emoționale și vârtejurile de opinie. Referitor la temele polarizatoare („focul care trebuie“), Digital News Report, un proiect al Reuters Institute găzduit de Universitatea Oxford, atrăgea atenția, în 2018, asupra faptului că temele polarizatoare creează terenul fertil pentru dezinformare, manipulare, mistificare; același raport sublinia faptul că preocuparea pentru fake news este mare în țări unde polarizarea politică și socială se află la cote înalte (Brazilia, Spania, SUA), în timp ce în țări precum Germania sau Olanda îngrijorarea publică privind amploarea fake news este la cote mai reduse.
La fel ca în plan economic, geopolitic, tehnologic, pandemia de Covid-19 nu a făcut altceva decât să scoată la suprafață, să amplifice, să agraveze comorbidități și dominante retorice ale spațiului public – din România și din alte părți.
Atât timp cât nu vom avea disponibilitatea de a examina aceste comorbidități și dominante retorice instalate înaintea pandemiei de Covid-19 și manifeste în suficiente momente de criză a spațiului public (perioade electorale, Colectiv, 10 august), ne vom indigna facil în fața lor; mai mult, în funcție de tabăra pe care o susținem cu o îndârjită mentalitate de suporter, vom apela la aceleași dominante retorice pentru „anihilarea“ taberei adverse, excluderea ei din spațiul public.
„Adevărul va izbândi, în cele din urmă, atunci când vom fi dispuși să trecem prin chinuri groaznice pentru a-l scoate la suprafață“, afirma, în 1794, George Washington. Așa cum am mai spus, pare că ne este mai ușor să ne mobilizăm împotriva a ceva, împotriva cuiva, decât pentru ceva, pentru cineva. Îi urâm întotdeauna pe „ceilalți“; faptele, adevărul, interpretările, interesele se organizează doar în funcție de acest criteriu, pe cine urâm azi. Numai că, urându-i întotdeauna pe „ceilalți“, ceilalți vom deveni încet-încet chiar „noi“. Am găsit, paradoxal, una dintre cele mai expresive descrieri ale sentimentului de ură într-un roman despre iubire, romanul lui Toni Morrison care se intitulează chiar Iubire. Autoarea surprinde în mod magistral scena unei înmormântări la care participă două femei, rivale în dragoste: „Cum stăteau așa, una în dreapta și alta în stânga sicriului în care se afla Bill Cosey, chipurile lor, altminteri la fel de diferite ca făina de funingine, arătau identice. Ura era capabilă de așa ceva. Macină totul în jurul ei, până nu mai rămâne decât ea, drept care, indiferent ce supărare ai avea, fața ta ajunge să semene ca două picături de apă cu fața dușmanului tău“.
Articol de Alina BÂRGĂOANU, profesor universitar
Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
