Cum școlile sunt din nou în zona online, interacțiunea naturală, firească a copiilor între ei, cu mediul școlar și cu dascălul este mediată de computer. Toate aceste aspecte pot să aducă și lucruri bune, dar dacă este să ne referim la nivelul dezvoltării emoționale pentru elevi… atunci vorbim despre o pierdere. Dacă adăugăm la aceste aspecte situația pandemică prin care trecem (ceea ce aduce o stare de stres, de nesiguranță, de contagiune familială în acest sens etc.), atunci o discuție despre managementul emoțiilor devine și mai importantă.

Multe emoții pot să fie exacerbate cu această ocazie. Tristețea, spre exemplu, este evidentă când avem de-a face cu pierderea cuiva drag din familie, dar și simplul fapt că elevul nu se mai întâlnește cu colegii, că îi „este dor de DOAMNA!“ (în special la clasele mai mici), că nu-și poate vedea bunicii etc. ei bine, toate acestea pot să ducă la tristețe.

O altă emoție care a devenit dominantă în aceste vremuri este frica. Nu o să ne referim în cadrul acestor rânduri la frica de pandemie, de îmbolnăvire (deși și aceasta are un efect puternic asupra tuturor celorlalte frici ale noastre), ci în special asupra fricii care era asociată cu expunerea școlară.

Spre exemplu timiditatea (sau dezvoltarea unei anxietăți sociale) este foarte prezentă în societățile moderne și lipsa de interacțiune directă poate să facă să crească intensitatea acestui aspect.

Poate școala online să aducă suficientă încredere în sine pentru un copil timid? Sau, dimpotrivă, școala online o să accentueze tendințele spre timiditate la unii copii? „Copiii vin într-o lume în care nu știu cine sunt. Ei află cine sunt prin interacțiunea cu cei din jurul lor“ (Kersey apud Markway, 2011). Aici este cheia întregului demers pe care adultul trebuie să-l întreprindă. Dar mai avem cum în spatele device-urilor școlii online?

Și lucrurile stau și mai rău, pentru că nimic nu este simplu. Nu întotdeauna copilul timid se manifestă la fel. Gazzelle (apud Kennedy-Moore, 2016) observă că există trei tipuri de copii timizi:

¬ Copiii timizi „agreabili“ – sunt cei care, deși nu inițiază vreun contact cu cei din jur, răspund cu căldură când ceilalți „vin spre ei“.

¬ Copiii timizi „imaturi“ – se retrag din situații sociale, iar când încearcă totuși să facă câțiva pași în direcția celorlalți, o fac într-un mod pe care cei din jur îl pot cataloga drept enervant și exagerat de copilăresc. Ei pot să fie iritanți și sunt mai des evitați de către alți copii decât cei din categoria anterioară.

¬ Copiii timizi „agresivi“ – sunt cei care, deși nu vor să interacționeze cu alți copii, atunci când acest lucru se întâmplă este vorba despre un mod agresiv de manifestare – ceea ce duce la faptul ca respectivii copii să fie de multe ori respinși, excluși sau chiar agresați ce cei cu care intră în contact.

Ce se întâmplă cu un copil timid, un copil care nu știe să-și gestioneze emo­țiile? Un exemplu dat de către Shapiro (2012) este revelator: un grup de fete populare se apropie de masa unei fete obișnuite și îi pune o întrebare: „Care crezi că este cea mai urâtă fată din școală?“. Fericită că este băgată în seamă, fata obișnuită se uită în jur făcând o evaluare rapidă; le spune fetelor populare părerea ei indicând o fată de la altă masă. „Nu, răspunde șefa grupului de fete populare, noi am stabilit între noi că tu ești cea mai urâtă fată din școală!“, și apoi – aparent – nu o mai bagă în seamă. În realitate îi așteptau reacția, dorind să-și bată și mai mult joc de ea: dacă va plânge, își va pierde cumpătul și va țipa ori va fugi din locul respectiv.

Și managementul emoțiilor nu ar trebui să fie doar pentru copii, ci și pentru părinți. Spre exemplu, vă amintiți de prima serbare de la grădiniță la care co­­pilul dumneavoastră a trebuit să recite o poezie? Emoțiile părinților sunt de multe ori contagioase și pentru copii. Mulți părinți le spun copiilor: „Vezi să nu te încurci! Vreau să fiu mândru de tine!“(ori dacă nu o spun chiar cu cuvintele acestea, o transmit într-un fel prin comportament). Pierdem un lucru important în acest tip de formulări (la care se adaugă minimalizarea emoției copilului – gen „Hai, nu te mai plânge!“ ori „Nu ai niciun motiv să ai emoții!“ – de parcă copilul ar putea să apese pe un întrerupător și să scape de emoții). Astfel de formulări nu le arată copiilor cum să-și controleze emoțiile, ci nu le bagă în seamă! Dimpotrivă, adultul (fie ele profesor sau părinte) trebuie să acționeze drept un antrenor emoțional (Shortt et al 2010) discutând cu copilul, sprijinindu-l și arătând că îl înțelege și îl acceptă.

Iar dacă adultul nu știe să-și gestioneze propria frică (lucru posibil în perioada pe care o traversăm!), așa cum observă Eisenberg (apud Aldao, 2014) „emoțiile pot să fie contagioase: dacă ai în jurul tău pe cineva anxios, acest lucru poate crește propria anxietate“. Dacă copilul se află mult timp în prezența unui cadru didactic trist sau care își exprimă des frica sau furia, ce credeți că o să se întâmple? Iată de ce este bine să le oferim un mai bun control asupra vieții prin învățarea emoțiilor.

Care sunt riscurile când nu avem un bun management al emoțiilor? Hodgson (2006) evidențiază faptul că nu trebuie să lăsăm emoțiile să distorsioneze ceea ce auzim. Autoarea dă exemplul unui candidat pentru un interviu de angajare care, întrebat dacă are lipsuri, a înțeles (din cauza faptului că era foarte emoționat) că fusese întrebat dacă are martori. A urmat o discuție în care confuzia era cuvântul de ordine, candidatul înșirând un lung șir de nume de persoane; gândiți-vă că ați fi fost în situația intervievatorului candidatului nostru și la întrebarea „Ce lipsuri aveți?“ primiți în schimb o listă întreagă de nume de persoane. Încercând să înțeleagă, recrutorul a ajuns să creadă că persoana intervievată vrea în fapt să spună că toate acele persoane pot confirma că în fapt candidatul nostru nu are nicio slăbiciune… Confuzia creată de emoțiile receptorului a fost la un pas să-l facă să piardă o slujbă bună.

În schimb, un bun control al emo­țiilor ne poate ajuta să fim echilibrați și eficienți (și nu în ultimul rând fericiți!). De pildă, studiile au arătat că emoțiile plăcute (spre exemplu, bucuria) pot fi folosite pentru a „anula“ efectele emo­țiilor mai puțin plăcute. Fredrickson (2009) scrie că emoțiile pozitive ne modifică viziunea asupra oamenilor, pot reduce propriile dorințe egoiste de satisfacție imediată și pot construi relații cu ceilalți (ceea ce ar putea aduce beneficii propriului nostru viitor).

Iată un alt exemplu (Heshemat, 2018): furia este frecvent folosită pentru a lupta împotriva fricii. Furia blochează sau înlocuiește experiența fricii și îi ajută pe oameni să-și depășească frica. Furia permite asumarea riscurilor, în timp ce frica o împiedică. Astfel, o modalitate de a gestiona frica este de a deveni furios strategic.

Dar lucrurile pot să stea și invers! Frica este, de asemenea, bună la reducerea furiei. Când suntem furioși procesăm informațiile în moduri distorsionate, nu luăm în considerare opțiunile alternative înainte de a acționa. În schimb, emoția fricii ne reține de la o acțiune (de exemplu, frica ne face să supraestimăm pericolul).

Da! Așa cum Greenberg sugerează, „putem învăța copiii cum să depășească și să gestioneze emoții precum frica, ura, furia și anxietatea. Copiii pot dezvolta abilități pe tot parcursul vieții, cum ar fi conștientizarea de sine, gestionarea furiei și controlul impulsurilor și calități pozitive, cum ar fi empatia și compasiunea“ (apud Healy, 2009).

Și nu trebuie să ne oprim aici! De plidă, cât de important este să cultivăm mândria? Emoția mândriei produce determinare, ceea ce îi motivează pe oameni să încerce mai mult în rezolvarea problemelor. Ne simțim mândri când rezistăm tentației și comportamentelor plăcute care ar fi putut să ne distragă de la obiectivele noastre importante. Dacă cineva ne laudă, vom vrea mai mult să facem un lucru decât dacă obținem pur și simplu nota 10! ­(DeSteno apud Evans, 2018). Ce-ar fi să învățăm să ne autolăudăm, să ne bucurăm de realizările noastre?

Articol de Ion-Ovidiu Pânișoară – profesor universitar