Din nou despre educație

De vreo trei decenii, se tot vorbește despre reforma educației din România, de la cele mai înalte instanțe până la scara de bloc. Se fac programe de țară de la nivelul conducerii țării – validate sau nu – dar se emit și păreri, argumentate ori neargumentate, ale părinților, elevilor, gospodinelor, sindicatelor etc. Vorbele au fost urmate chiar de „reforme“, aplicate sub diferite ministeriate, de către oameni care, unii, nu au predat în viața lor, nu au știut ce este o lecție, nu au avut habar de structura disciplinelor școlare și nici un au avut idee clară despre rostul sistemelor de învățământ din România și din Europa.

Nu este cazul să reluăm aici toate tarele școlii românești de sub comunism. Pe de o parte, ea era tehnologizată artificial și împinsă spre profilurile industriale, elevii fiind obligați – cu sau fără voința lor – să facă practică în „unități de producție“ și mai ales în „fabrici și uzine“. Pe de altă parte, materiile de științe sociale și umaniste erau profund ideologizate, instrumentalizate, ca să aplice politica partidului, să glorifice victoriile socialismului și să evidențieze unicitatea poporului român din trecut, prezent și viitor. Dincolo de toate aceste erori și exagerări, școala românească de atunci avea un schelet sănătos, fapt vizibil din calitatea promoțiilor numeroase de absolvenți foarte serioși, bine pregătiți și adaptați vieții.

Cele mai simple măsuri s-au referit la reducerea numărului de ore pe zi, la desființarea multor ore de discipline sociale, la înlocuirea unui tip de propagandă cu altul, la diminuarea volumului de cunoștințe predate, la coborârea ștachetei în general, în cazul tuturor materiilor. Noua lozincă a fost: Nu memorare mecanică, ci know how! Trendul acesta a fost însoțit treptat de digitalizarea tot mai accentuată a vieții cotidiene, fapt care a generat convingerea multora că elevii nu trebuie să mai acumuleze cunoștințe aproape deloc, din mo­ment ce acestea sunt stocate foarte bine de memoria artificială. Cunoștințele teoretice urmau să fie înlocuite cu deprinderi practice legate de adaptarea la viața prezentă. S-a schimbat și accepțiunea noțiunii de cultură generală, în sensul eliminării sau diminuării drastice din cadrul acesteia a componentelor istorice, filologice, geografice, etnografice, mitologice, clasiciste etc. Tendința este motivată tot mai des de schimbările trepidante și radicale din societate, de nevoia pregătirii pentru viitor, nu pentru trecut, de adaptarea la realități, de nevoia de reziliență, de posibilitatea reprofilării ra­­pide etc. Toate aceste motivații sunt viabile, dar ele nu indică de la sine și căile cele mai potrivite pentru ieșirea din impas. De exemplu, pregătirea pentru viitor poate să însemne, pentru unii, renunțarea la tot ceea ce este în relație cu trecutul. Or, în relație cu trecutul sunt – după unele opinii – toate vechile discipline școlare, de la matematică, fizică, biologie, chimie până la geografie și istorie. Ele se predau în școlile europene, sub acest nume, cam de la Renaștere încoace și ar fi timpul – cred anumiți ideologi – ca ele să fie eliminate și nu primenite. Alții, mai „generoși“, vor reducerea drastică a orelor, chiar a celor de științe fundamentale. Am auzit de câ­teva ori chiar păreri drastice și radicale de genul: teoremele la matematică ar fi complet inutile; legea lui Arhimede nu mai merită atenție; tabelul periodic al elemen­telor ar fi depășit; de capitolul optică nu mai are nevoie decât specialistul de nișă etc. Ce să mai vorbim despre morfologie, fonetică, legendele Olimpului, structura unei simfonii sau raportul dintre spațiul cosmic și cel teluric?

Se aud iarăși voci și se văd proiecte din care reiese că istoria și geografia ar urma să nu mai fie, la anumite nivele de studiu, materii onorabile și nici de sine stătătoare, că orele lor ar trebui drastic reduse ori chiar suprimate, că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe „demodate“ și „inutile“. Ba unii, mai „subtili“, se milostivesc cu câte o oră de istorie și geo­grafie, pe ici-pe colo, integrate și integrale, fără dimensiuni temporale și spațiale, adică fără conținut specific. Această in­voluție se vede clar și din „Proiectele pla­nurilor-cadru pentru învățământul liceal și profesional, care vor intra în vigoare gradual, începând cu clasa a IX-a a anului școlar 2021-2022“, date spre dezba­tere de foarte curând. Istoria, pe unde a mai rămas, se face în câte o oră pe săptămână. Nu apare nicăieri scris „istoria românilor“, ca și cum neamul nostru ar fi ciumat. Alte istorii, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități etc., dar a noastră, la noi acasă, nu este nicăieri. Într-o variantă, văd că și la profilul umanist istoria este prevăzută tot cu câte o oră pe săptămână. Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte acriți de lumea aceasta dispusă pe spații și timpuri, sunt sătui de piramidele Egiptului, de Roma eternă, de revoluțiile care au schimbat Terra, de Michelangelo, de Domul din Köln, dar și mai saturați de Voroneț și de Bălcescu, de biserica din Densuș sau de Tomisul lui Ovidiu. Unele din aceste propuneri sunt rețete sigure de îndobitocire, de cufundare în ignoranță, sunt îndemnuri la necunoaștere, la comoditate și la letargie.

Ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Ce tulburare trebuie să fi produs ele în mințile unora, încât aceștia să-și închipuie că vor revoluționa astfel școala românească? Sau, poate, unii au ajuns să creadă că învățământul merge rău din pricina prea multor cunoștințe despre spațiu și timp pe care le primesc, în sistemul nostru de educație șchiop, copiii și adolescenții? Nu voi putea să înțeleg niciodată cum și de ce, în numele principiilor democra­ției, se iau măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile sale reale, verificate de specialiști, de oamenii domeniului, de protagoniști, ci pe opinii exprimate la o cafea, pe părerile unor decidenți care n-au mai fost într-o școală și într-o clasă de când erau mici, pe pretențiile unor părinți care-și văd propriii copii geniali sau chiar pe ideile de simplificare a instruirii susținute de unii elevi. Cum pot să știe elevii dacă postulatul lui Euclid, legea gravitației universale, scrierea corectă sau stilul gotic le vor fi utile ori inutile în viață?

de Acad. Ioan-Aurel Pop – președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.