O însemnare recentă publicată pe o reţea de socializare mi-a atras din nou atenţia asupra unui subiect ce nu pare a-şi găsi curând un anume consens. E vorba despre predarea clasicilor în şcoala preuniversitară. Altfel spus, ce facem cu Sadoveanu, Slavici, Rebreanu în condiţiile în care aceşti autori, ca şi alţii, nu par a mai rezona cu universul aperceptiv al elevului de 13-14 ani.
Mai mult, împingând lucrurile într-o zonă a „enormului“, o profesoară de limba şi literatura română, care a stârnit oarece polemică la un moment dat, se arată extrem de surprinsă că şcoala de azi cere elevului să citească romanul sadovenian „Baltagul“ care „promovează“, atenţie!… violenţa în familie. Cultivată cu o anume ostentaţie de câteva instituţii media, profesoara în cauză mi-a atras, la un moment dat, atenţia pentru unele idei care aveau o oarecare acoperire în realitatea şcolii (în vreme ce altele erau mai degrabă utopii, rezultat al unei lipse de experienţe didactice!) şi care priveau  predarea limbii şi literaturii române în gimnaziu. Iată însă că o asemenea afirmaţie precum cea de mai sus privind „Baltagul“ şi violenţa în familie ne duce cu gândul la „lumi din carton“ şi la „profesori de carton“ pentru care înţelegerea imaginarului nu presupune altceva decât „politici corecte şi democratice“. Sigur, nu-mi este foarte clar contextul în care o asemenea enormitate despre romanul „Baltagul“ a putut fi spusă şi nici nu cred că acest lucru contează foarte mult în discuţia noastră. Important însă, în acest context, este, se pare, eşecul dramatic al formării universitare a profesorului de română, neputinţa lui evidentă de a face contextualizări culturale şi specifice.
 În totală opoziţie cu asemenea idei, publică un text prof. Horea Mihai Bădău, despre care, personal, n-am auzit multe lucruri. O fişă personală ne spune însă câte ceva despre autor. Este absolvent cu diplomă al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Interesantă însă este viziunea profesorului despre ceea ce ar trebui să fie şcoala preuniversitară azi. Multe dintre observaţiile de acolo sunt oarecum ştiute, dar modul în care H.M. Bădău le dă o anume articulare mi se pare remarcabil. De fapt, tema intervenţiei lui o constituie metodele de învăţare. Voi spune că nici în această privinţă noutăţile nu sunt extraordinare, fiindcă punctul de plecare îl constituie o idee mai generală, asupra căreia s-a stăruit destul de mult în Tribuna Învăţământului, aceea a adaptării metodelor de învăţare la particularităţile de vârstă ale elevilor şi la noile contexte culturale. Intră aici în discuţie, cu un anume rol, şi accesibilitatea conţinuturilor, dar adesea accesibilitatea este consecinţa metodelor de învăţare. Un mare pedagog spunea că, teoretic, dacă vom găsi metoda potrivită, putem preda teoria relativităţii chiar şi la clasa a VII-a. Nu cred că lucrurile pot sta chiar aşa, dar există în această afirmaţie destul de mult adevăr. În domeniul literaturii cel puţin, câteva aspecte au în vedere atât accesibilitatea, cât şi metodele de predare. Literatura în ansamblu, şi nu spun absolut deloc o noutate, se pretează la cel puţin trei niveluri de predare-învăţare şi înţelegere. Drama continuă a şcolii de azi este modul în care profesorii sunt determinaţi (de către sistemul de evaluări, programe şi manuale) să se raporteze  la nivelurile de predare şi înţelegere ale unui text beletristic. Aud şi azi voci care-mi spun că elevul nu are suficiente cunoştinţe de teorie a literaturii şi de aceea nu ar înţelege textul. Olimpiadele sunt în bună măsură construite încă pe acest artificiu extrem de dăunător conceptului de predare a literaturii. Limbajul lucrărilor elevilor participanţi la olimpiade este adesea marcat de o terminologie de ultimă oră, în pofida, uneori, a unor cerinţe care nu par a se regăsi în această terminologie… Pe de altă parte, cumva la cealaltă extremitate sunt „pleziriştii“, cei care cred că un elev nu trebuie (?!…) să citească decât ceea ce-i place şi că numai aşa îl vom apropia de literatură. Dar iată ce spune profesorul Horea Mihai Bădău despre o asemenea abordare, dar nu numai:
„Şcoala are rol formativ. Rolul şcolii nu este numai să deprindă copiii cu plăcerea lecturii, cum spune Cristina Tunegaru, ci să-i şi formeze identitar.  Plăcerea cititului o pot învăţa şi acasă (cumnatul meu i-a creat plăcerea cititului nepoatei mele simplu – i-a cumpărat toate cărţile pe baza cărora se făcuseră filmele ei preferate). La şcoală, copiii trebuie să înveţe acele elemente care-i vor forma, nu doar să citească cu drag. Contează şi ce citesc. Şcoala nu este un supermarket, iar profesorul nu este un vânzător la raft, care-i serveşte copilului numai produsele pe care şi le doreşte – cele în ambalaj lucios şi colorat, de obicei. Şi nu-i serveşte burgeri ca să-l deprindă cu plăcerea mâncatului. (subl. ns.). Dacă este aşa, atunci nu ar mai trebui să-i învăţăm să scrie şi să citească deloc (…)“
Observaţia profe­so­ru­l­ui mi se pare remarcabilă pentru că întoarce educaţia la rostul şi uneltele de bază, originare. În acest context, el fixează categoric rolul şcolii azi, care, mai mult decât altădată, trebuie să se constituie într-o ultimă redută menită a apăra ideea de formare umană, prin rigoare, exigenţă şi viziune. Şcoala, spune universitarul, trebuie să slujească „interesul public, nu interesul publicului. Interesul publicului înseamnă ceea ce doreşte publicul. Publicul doreşte pornografie, de exemplu. Trebuie să-i dăm asta? Nu. Trebuie să-i dăm informaţii de interes public. Care-i servesc nu nevoile primare, ci cele esenţiale, pe care de multe ori publicul nu le percepe ca atare, i se par amare, aşa cum şi aspirina este amară şi ai prefera o ciocolată, dar ciocolata nu te va face bine dacă eşti bolnav“. Şi profesorul continuă: „Presa a abandonat de mult rolul său formativ – toate instituţiile de presă oferă produse care corespund interesului publicului, nu interesului public. Va face şi şcoala asta? Şcoala era ultima redută (…)“
Ceea ce susţine în continuare universitarul bucureştean este un lucru relativ simplu: şcoala nu trebuie să renunţe la obiectivele ei de cultură, ci trebuie să caute metodele potrivite. Intră desigur în aceste metode şi jocul, intră şi naraţiunea anecdotică, dar pentru asta trebuie să ai corp profesoral bine pregătit, de calitate, respectat de societate, şi care să facă într-adevăr din şcoală o „ultimă redută“…
P.S. „Copiii sunt mai interesaţi acum de tehnologie, de alte lucruri? mai spune profesorul. Perfect adevărat. Pentru că influenţa reţelelor sociale este enormă, iar drumul regresiv pe care ne invită să mergem concurează serios efectele benefice ale şcolii. Ce trebuie să facă şcoala atunci? Să capituleze? În niciun caz. Iar răspunsul se numeşte METODE DE ÎNVĂŢARE. În aceasta constă marea abilitate a unui profesor (printre altele): capacitatea sa de a găsi cele mai adecvate metode de învăţare, pentru a transmite mesajul, a-l face digerabil, interesant, pentru elevii săi“.
P.S. Cer iertare cititorilor Tribunei pentru greşelile strecurate în textul din numărul trecut al revistei. Dintr-o eroare regretabilă, am trimis redacţiei varianta necorectată!
 Adrian COSTACHE