Interviu cu prof. Emil Poamă, preşedintele SLI Dâmboviţa

Stimate domnule preşedinte, cum arată şcoala dâmboviţeană după un an de guvernare tehnocrată şi după un sac de promisiuni electorale?
La nivelul anului şcolar 2016-2017, şcoala dâmboviţeană cuprinde 155 de unităţi cu personalitate juridică în care învăţau, la sfârşitul semestrului I, 59.027 de elevi şi preşcolari. Activitatea educativă era asigurată cu cadre didactice calificate titulare în procent de 82%, 13% suplinitori calificaţi, 3% pensionari şi 1% necalificaţi.
Se constată un procent foarte bun de cuprindere în şcoala profesională, unde interesul elevilor este în creştere. Din cele 37 de clase propuse s-au realizat 37, toate clasele îndeplinind condiţiile legale, inclusiv contracte cu agenţi economici pentru efectuarea practicii. Tot în domeniul învăţământului profesional s-au înfiinţat şi primele clase de învăţământ dual. O probă a succesului învăţării în şcoala profesională o constituie numărul foarte mic al abandonului şcolar, doar doi elevi, faţă de 60 la învăţământul primar, 124 la cel gimnazial şi opt la cel liceal.
Ne confruntăm anul acesta cu un fenomen nou, cel al reîntoarcerii în ţară a copiilor plecaţi cu părinţii în străinătate. Numai în semestrul I s-au întors în judeţul Dâmboviţa 129 de copii şcolari cărora li s-au echivalat studiile din străinătate şi s-au depus eforturi însemnate din partea şcolilor de reintegrare rapidă a acestor elevi.
Dinamica populaţiei şcolare la nivelul judeţului a impus şi unele măsuri de reorganizare a reţelei şcolare. Astfel, pentru anul şcolar 2017-2018 se are în vedere retragerea personalităţii juridice a grădiniţelor din Moreni, comasarea a două licee tehnologice la Târgovişte, reorganizarea reţelei şcolare la Pucioasa şi închiderea a trei grădiniţe săteşti.
Deşi în ultimii ani s-au făcut investiţii majore în modernizarea unităţilor şcolare, mai sunt de făcut multe în acest domeniu. Sunt încă multe unităţi de învăţământ (37) care nu au autorizaţie sanitară de funcţionare în acest moment. Altele opt sunt în curs de a obţine această autorizaţie. Motivele cele mai frecvente pentru care aceste unităţi n-au obţinut autorizaţia de funcţionare sunt condiţiile improprii în sălile de clasă, lipsa apei curente şi a grupurilor sanitare corespunzătoare.
Vom avea un nou cadru legislativ pentru Educaţie. Cum credeţi că va arăta acesta? Ce vine să repare? Ce aduce nou?
Elaborarea unei noi legi a Educaţiei este un lucru necesar, dar nicidecum unul uşor. Actuala lege a Educaţiei a fost de atâtea ori modificată, pentru că viaţa a cerut-o, încât acum se simte nevoia uneia noi care să pună în acord aceste modificări unele cu altele, pentru că este bine cunoscută zicerea că dacă cârpeşti într-o parte crapă alături.
Nu ştiu cum va arăta această lege. Noi ne dorim însă o lege clară, precisă, fără posibilitatea de a fi interpretată de fiecare după propriul interes de moment. Ne dorim o lege care să nu mai necesite zeci de metodologii de sute de pagini care mai rău complică lucrurile decât să le clarifice.
Această nouă lege ar trebui să statueze mult mai profund rolul şcolii în societate. După mine, şcoala trebuie să fie un formator real al personalităţii elevului în perspectiva devenirii sale ca cetăţean. Şcoala trebuie să formeze personalităţi capabile să facă faţă multiplelor exigenţe pe care viaţa i le pune în faţă cât trăieşte. Elevul trebuie să fie antrenat să facă faţă acestor exigenţe pe care viaţa le pune zilnic în faţa oricui dintre noi şi nu să clacheze la primul obstacol. De aceea, ideea că elevul trebuie să facă la şcoală numai ceea ce-i place este profund greşită şi extrem de dăunătoare pentru el şi societatea în care va trăi. Şcoala trebuie să pregătească elevul pentru efort, responsabilitate, civism.
Ne dorim o nouă lege a Educaţiei alături de una a Statutului cadrului didactic în care rolul, obligaţiile şi drepturile cadrului didactic să fie clar precizate. Legea Educaţiei trebuie să formuleze foarte clar rolul esenţial al profesorului în activitatea educativă, rolul său de actor principal alături de elev şi familie în acest proces extrem de complicat, deloc uşor şi încărcat cu responsabilitate uriaşă.
Trebuie repus cadrul didactic în locul important pe care-l merită în societate. În ultimul timp, toată lumea, îndeosebi ONG-uri, s-au preocupat exclusiv de drepturile elevului, de cele mai multe ori exagerând, iar cadrul didactic a fost redus la un simplu prestator de servicii. Asta a condus la lipsa de respect din partea elevului faţă de profesor, la aceeaşi lipsă de respect şi, uneori, agresivitate din partea părinţilor, ceea ce, în final, nu este benefic în primul rând elevului şi, bineînţeles, nici cadrului didactic.
Ne dorim o lege care să pună accent pe formarea iniţială a profesorului. Nu oricine poate fi profesor. Nu oricine termină o facultate poate fi profesor, chiar dacă a finalizat studiile cu note maxime. Legea trebuie să găsească modalităţi de a permite accesul la meseria de dascăl numai acelora cu vocaţie pentru această profesie. Nu trebuie să aşteptăm ca un om să se trezească în sistem şi să constate atât el, cât şi societatea că locul lui nu-i acolo. De aceea credem că acest sistem trebuie regândit profund, pus pe baze noi, folosind – de ce nu? – şi multe experienţe valoroase din trecutul învăţământului românesc.
Iată de ce, şi numai pentru aceste scurte considerente, noua lege trebuie să fie rezultatul unei analize profunde a ceea ce se întâmplă azi şi a ceea ce ne dorim să fim în viitor.
Nici anul acesta Educaţia nu a primit cei 6% din PIB prevăzuţi în actuala legislaţie. Va deveni acest procent, într-un viitor decent, o realitate?
6% pentru educaţie este evident un deziderat care, deşi prevăzut de lege cu mulţi ani în urmă, n-a fost atins până acum niciodată. Din nefericire, acest procent a fost transformat într-o armă în bătălia politică şi doar atât: partidele de opoziţie îi acuză pe cei de la putere că nu-s preocupaţi de soarta Educaţiei şi plâng cu lacrimi amare pe această temă, iar atunci când ajung la guvernare schimbă dintr-odată discursul, văitându-se la fel de „convingător“ că ţara n-are suficiente resurse pentru 6% şi că vor face totul ca în viitor (care viitor?) problema să fie rezolvată. Asta-i starea de fapt şi cred că nici nu-şi va găsi rezolvarea curând.
Sunteţi mulţumit de banii obţinuţi pentru Educaţie în 2017? Iată, mărirea salariilor profesorilor se va face până în 2021.
Bugetul pe 2017 alocat Educaţiei este evident mai mare decât cel de anul trecut, dar încă departe de acel 6%, mult dorit, din lege. Ne bucurăm totuşi că acest buget cuprinde sumele necesare acoperirii majorărilor salariale, în medie cu 15%, de la 1 ianuarie, pentru personalul didactic şi didactic auxiliar. Ne-am bucurat mult că insistenţa noastră, a sindicatelor din învăţământ, de a se majora substanţial salariile personalului nedidactic a găsit ecou la actualul guvern şi, începând cu 1 februarie, s-au vindecat multe dintre rănile grave ale trecutului nu prea îndepărtat. Din punct de vedere al salarizării mai sunt însă multe de făcut. Aşteptăm rezultatul consultărilor de la Ministerul Muncii pe noua lege a salarizării unice, cifre concrete şi… mai vedem.
Referindu-ne strict la judeţul dumneavoastră, care sunt problemele cu care se confruntă sindicatul pe care îl conduceţi şi şcoala din judeţ la acest început de an?
Dacă ar fi să vorbim strict despre Dâmboviţa, aş vrea să scot în evidenţă, în primul rând, o problemă care nu şi-a găsit o rezolvare până acum. Este vorba despre problema „Laptele şi cornul“. Acţiunea implică o mulţime de instituţii (Consiliul Judeţean, DSP, APIA, DSV), fiecare cu regulamentul şi, mai ales, cu exigenţele ei. Şi toate se adresează şcolii în care o mulţime de cadre didactice, îndeosebi din şcolile mari, sunt obligate să facă o mulţime de operaţiuni ce necesită efort fizic deosebit, timp, nervi şi, de multe ori, după toate astea, mai încasezi şi o amendă substanţială din partea celor care vin în control. E nedrept şi profund incorect. Oamenii sunt revoltaţi pe bună dreptate. Lansăm spre reflecţie şi analiză celor în drept propunerea unei directoare de şcoală de deblocare a situaţiei: fiecărui copil îndreptăţit să primească lapte şi corn să i se atribuie un tichet valoric cu care se pot ridica din magazin numai aceste produse. Se elimină astfel un lanţ greoi care încarcă şcolile cu activităţi în afara celei didactice şi care afectează calitatea acesteia.
Mai avem destule localităţi unde primăriile refuză să deconteze naveta cadrelor didactice, obligându-ne să le acţionăm în justiţie şi chiar în unele cazuri să recurgem la executarea silită. Avem toată consideraţia faţă de tot mai mulţi primari care au înţeles că efortul financiar pentru deplasarea la locul de muncă al cadrelor didactice este pentru unii foarte mare şi în consecinţă au depus toate eforturile pentru acordarea acestui drept legal colegilor navetişti, mai ales că decontarea navetei este o obligaţie legală, dar şi benefică comunităţii locale. Cu atât mai mult nu înţelegem de ce ceilalţi primari manifestă atât de multă rea-voinţă.
Pentru că o parte dintre membrii noştri de sindicat au fost privaţi de drepturi legale am fost nevoiţi să ne adresăm instanţelor de judecată pentru recuperarea acestor drepturi. Iată doar câteva dintre ele: acordarea indemnizaţiei de instalare, a sporului de doctorat sau a salarizării secretarilor-şefi şi contabililor-şefi.
Şi dacă vorbim de hotărâri judecătoreşti trebuie să arăt că suntem profund îngrijoraţi de faptul că bugetul pe 2017 nu prevede sumele necesare plăţii tranşei de 25% cuvenite membrilor noştri de sindicat pentru acest an prin hotărâri judecătoreşti. Sperăm ca rectificarea bugetară din iunie să rezolve această problemă serioasă, aşa cum ni s-a promis.
În România, între rural şi urban persistă o discrepanţă dramatică. Din perspectivă educaţională, cum arată satul dâmboviţean?
Cum între rural şi urban există discrepanţe în toate domeniile, învăţământul nu putea să facă excepţie de la această situaţie. Discrepanţe importante apar chiar şi între localităţi din mediul rural. Aceasta conduce la inechităţi serioase între şansa la educaţie a copiilor de la sat faţă de cei de la oraş.
Cauzele sunt multiple, dar cele mai importante ţin de nivelul diferit de dezvoltare economică şi de implicarea diferită a comunităţii locale. S-au obţinut unele rezultate în privinţa îmbunătăţirii condiţiilor din şcolile din mediul rural, a dotării cu mijloace de învăţământ moderne, a acoperirii cu cadre didactice calificate şi a îmbunătăţirii calităţii actului didactic, dar din nefericire discrepanţa sat-oraş continuă să existe şi să influenţeze rezultatele obţinute în domeniul educaţiei.
La final, sunteţi mulţumit, domnule profesor, de locul pe care îl ocupă şcoala, educaţia în actualul program de guvernare?
Programul de guvernare în domeniul educaţiei este unul coerent, cu aplecare spre nevoile învăţământului românesc reieşite din realităţile sistemului. Trebuie să remarcăm că nici acest program n-a prevăzut alocarea acelui mult dorit 6% din PIB. Totuşi, remarcăm că primele măsuri propuse au fost puse deja în practică conform programului, ceea ce ne dă speranţa că acest program va fi pus în întregime în practică, contribuind astfel la ridicarea calităţii pe toate planurile a educaţiei în societatea românească.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU