„La voi, vacanța trebuie să fie perpetuă!” Ce le spunea profesorul unor elevi acum vreo cincizeci de ani, cu sensul că asta se-nțelege din atitudinea lor față de școală, s-ar zice că a ajuns acum să se împlinească. Orașul în zi de lucru, în miezul zilei, e înviorat de grupuri-grupuri de elevi, pe la metrou, prin „mol”, pe la „mec” ori traversând intersecții, animând bulevarde. Se vede că se deplasează organizat și cu scop, fiindcă sunt însoțiți (cei mai mici, și numărați) de câțiva adulți cu îndrumări, cu ordonare, cu supraveghere. Este imaginea clasică a elevilor care merg la „o acțiune cu școala” sau a elevilor în excursie; imagine de vacanță. Starea de vacanță a devenit starea specifică școlii noastre, din câte o arată frecvența imaginilor de acest fel și întinderea lor pe parcursul anului. Nu-i de mirare, cu anul școlar tăiat în atâtea module, care determină atâtea vacanțe (inclusiv „vacanță mobilă”), cu „punți” care creează „minivacanțe”, cu „zile” festive și festiviste, cu probe de examene ba simulate, ba reale (care blochează școala), cu săptămână de Școală Altfel și cu Săptămână Verde. Printre toate acestea, elevii uneori mai dau și pe la școală.

Ne plângem că avem „cel mai scurt an școlar” (zile de mers la școală, că anul școlar în sine durează un an, 1 septembrie-31 august), dar parcă nu mai știm cum să facem să-i împuținăm și mai mult zilele de școală și să-l fragmentăm, încât, practic, să fie și mai puține zilele în care se face școală de-adevăratelea.

La zi e contestarea (sau, în orice caz, comentarea) săptămânii Școala Altfel (numită inadecvat, prin contaminare, și Săptămâna Altfel) și a Săptămânii Verzi. Sigur că sunt contestabile sub mai multe aspecte, inclusiv al rostului lor, însă nu sunt singurele cauze pentru care zilele de școală se văd împuținate. Școala Altfel și Săptămâna Verde au apărut din oportunism (ca să se vadă că și noi…) și din nepriceperea la a face ceva cu adevărat adecvat temelor specifice. A preda câte ceva din materia de școală mai altfel decât rutinier și a face educație pentru natură au fost înlocuite prin stridență calendaristică și prin lipit etichete. Până la urmă, cele două săptămâni au fost și cuprinse de formalizarea care duce totul în birocrație, și găsite drept bune de „a scoate” ceva de pe urma lor (a se vedea excursiile). Dacă nu se poate renunța la ele, cele două săptămâni ar fi de contopit (acum, dacă vrea cineva să facă „școală altfel” pe temă „verde”, cum procedează?!) și de organizat exclusiv în ultimele zile dinaintea vacanței de vară, de la 1 iunie.

Venind vorba de vacanța de vară, aceasta este găsită mereu drept cauză a anului școlar prea scurt, iar scurtarea ei e considerată remediu. Ba mai apare și câte o remarcă cinică și disprețuitoare, cum că la noi oamenii „de rând” n-au bani să-și ducă vara copiii undeva, așa că la ce le trebuie vacanță?!

Vacanța de vară pentru toți elevii, în sensul încheierii activității în clase, în bănci, ar trebui să înceapă la 1 iunie și să țină fix până la 15 septembrie, indiferent în ce zi a săptămânii ar cădea, chiar în week-end, prima zi de școală fiind o zi festivă. Ca vacanța de vară să nu fie prea lungă, ar fi de îndeplinit câteva condiții: anul școlar să fie împărțit doar în trei module (trimestre), să nu mai fie întrerupt sub tot felul de pretexte, vacanța de vară să fie ceea ce este de fapt, adică parte a anului școlar și în vacanța de vară (la începutul ei) să-și găsească loc niște activități de felul Școala Altfel, excursii, „Ziua…” etc.

Tot referitor la vacanțe, cea din februarie, căreia i se zice „mobilă”, e anormală prin organizare și, la rândul ei, disprețuitoare prin felul în care este prezentată. Este anormal ca, în toiul anului școlar, la câteva săptămâni doar de o vacanță consistentă ca durată și ca ocupare, să vină o lună întreagă de vânzoleală pentru încă o vacanță, pusă ici-colo. I se zice „vacanță de schi”, sfidător față de atâția oameni care nu-și permit să-și ducă copiii la schi, cu costurile pe care așa ceva le presupune, oameni care se uită la ce li se arată la televizor din „vacanța de schi” precum Cosette la păpușa din vitrină. Poate că vacanța întinsă pe o lună, în februarie, a fost adoptată în compensație pentru operatorii din turism supărați, la un moment dat, că începe școala prea devreme în septembrie. Ar fi prea de tot să fi fost adoptată în elanul perspectivei banilor europeni pentru domenii schiabile sau să fie bănuită cine știe ce conspirație pentru compromiterea turismului de litoral (iluzia că am putea fi o țară a turismului de iarnă a mai adiat prin anii ’70, când Ceaușescu voia să organizăm o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă).

De asemenea, nu este normal ca programul școlii să fie dat peste cap de simulări ale examenelor naționale și de probe ale examenelor reale (de altfel, programate când cei care le susțin nici nu ar avea dreptul s-o facă, pentru că încă nu sunt absolvenți, anul școlar nu e încheiat). Soluția de anul acesta, cu desfășurarea online a orelor paralele cu probele de evaluare a competențelor la bacalaureat, a arătat recunoașterea eșecului programării probelor în cursul școlii. Nu s-ar mai ajunge la așa ceva dacă probele de competențe ar fi niște probe practice și orale, în rând cu cele scrise și dacă simulările nu ar fi ridicate la vâlva unor examene reale (pe câte undeva, cu concluzia aberantă că „numai… atât la sută… dintre elevi ar promova, dacă examenul ar fi mâine”, rostul simulării tocmai ăsta fiind, să nu fie mâine, ci să prevină).

În ansamblu, ca anul școlar (perioada de mers la școală) să nu fie scurt, să încapă și școală „altfel”, și „verde”, și examene simulate, și reale, și zile libere, dincolo de măsură în toate, necesar este să fie chibzuită întinderea planurilor de învățământ și a programelor școlare și – mai ales – este necesar să se facă toate orele, în toate zilele de școală, de către toți profesorii.