Antichitățile Mioriței au fost semnalate și comentate încă din secolul al XIX-lea. Alexandru Odobescu vede în baladă chiar aspecte ale spiritualității clasice elene și identifică mituri precum cel al lui Adonis (sfâșiat de propriii câini) și al Persefonei: „…Să despuiem acum, prin pu-terea închipuirii, această elegi/a/că și grațioasă baladă, de tot coprinsul ei local și curat atingător de țările Românești, să lepădăm dintr-însa puținul amestec cu idei creștinești și moderne ce se zăresc pe ici și colea, și nu vom putea tăgădui că Mioara este isvorâtă și dânsa din aceeași pornire de spirit ca toate cânticele antice ce jeleau pe un tânăr păstor ucis fără vreme, în floarea juneței; dar însă, făcând partea asemuirii, nu trebuie să neso-cotim și unele diferențe însemnate. Într-adevăr, dacă simțământul și ideea sunt aceleași în duiosul cânt al Linului antic și în pastorala întristătoare a Romanilor, înțelesul general însă al legendei, de la una până la alta, s-a preschimbat; caracterul religios ce dă antichitatea acestei tradițiuni, acel cult al naturei fizice, ascuns sub o poetică legendă, au pierit cu totul în amintirea modernă, descolorate, risipite și nimicite prin ideile mai înalte și mai morale ale religiunii creștinești. Aceasta a fost soarta tuturor credințelor religioase ale păgânilor, câte s-au păstrat în sânul popoarelor din timpii noi: sau că zeitățile lor protectoare au căzut subt urgia creștinilor și Demonii și Idolii lor, odinioară plini de daruri și de virtuți, au devenit spirite dușmane și infernale, sau că tradițiunile și practicele lor religioase, despodobite de înțelesul lor sacramental, au rămas în popor ca niște simple legende și obiceie casnice și câmpenești. De aceea și în cântecul nostru, nici zeul gelos al luminei și al poeziei /Apolon/, nici cânii sau mistreții turbați de arșița caniculei, nu mai pricinuesc moartea păstorului, ci alți doi semeni ai săi, alți doi păstori ca dânsul, vorbind numai poate limbi străine lui. Astfel ideea de patrie încolțește pe tulpina secată a religiunii; astfel caracterele accesorii ale unei legende se preschimbă după locuri și timpi, lăsând abia urmă de existența lor. Ideile însă de căpetenie, acelea pe cari nicio lege nu le poate tăgădui, acelea se păstrează mai cu sfințenie, căci mintea poporului mai cu greu cutează a le preschimba. Astfel, modul de a privi moartea ce-l vedem dezvoltat în Mioara, adică acea nuntă mistică cu «o mândră crăiasă, a lumii mireasă», cu «o fată de crai, pe o gură de rai», acea serbare măreață la care toată natura și «soarele cu luna», și «brazi și păltinași», și «păsările și stelele» sunt toate părtașe, nu sunt de oare o amintire învederată a cultului primitiv al naturei? Acea «mândră crăiasă, a lumii mireasă», nu este ea oare zeița Iadului, Persefona, mândra mireasă a lui Adonis? Chiar acea idee despre moarte, așa senină, așa lipsită de dureri, așa trupească chiar, nu este oare însăși ideea ce-și plăsmuise antichitatea despre moarte? Cei vechi nu și-au putut închipui niciodată desăvârșita despărțire a sufletului de trup, după încetarea acestei vieți lumești; pentru dânșii, câmpiile Elisee și adâncimile Tartarului erau locuite de umbre purtând formele lor pământești; moartea, la dânșii, nu știa încă bine să despoaie sufletul de lanțurile trupești, să-l avânte limpede și liber, în regiuni nevăzute, lăsând pe pământ numai un groaznic și fioros schelet de oase. Pierirea atomului material al omului nu se înfățișa lor sub această icoană spăimântătoare, în veci prezentă imaginațiunii moderne, ci sub aceea, mai blândă, a unui june geniu aripat, stingând pe pământ o făclie și purtând, sau o urnă funerară, păstrătoare de cenuși, sau un fluture, emblemă a metamorfozei, sau o cunună de siminoc, floare a nemuririi. Porniți pe întinsul câmp al acestor asemuiri, mai mult de cugetări decât de cuvinte, oare nu vom auzi răsunând prin acele «fluerașe de fag, ce mult zic cu drag», prin cele «de os, ce mult zic duios», chiar tristele fluiere gingreene, cari cântau cu viers înfocat, plin de dor și de jale, perirea nenorocitului zeu Adonis? Când apoi ciobănelul Moldovan cere ca să-l îngroape pe aproape «din dosul stânii să-mi auz cânii», nu vom crede oare că acei lătrători sunt chiar: «Dragii (săi) câni (ce) urlă împrejurul tânărului (Adonis)»?“ (Bion, Epitafium Adonidis).
Și iar, acea venerabilă „măicuță bătrână, cu brâul de lână, din ochi lăcrimând, pe câmpi alergând, pe toți întrebând“, nu a luat ea oare locul amantei disperate, al acelei Vinere păgâne care: „Cu părul desfăcut, rătăcește prin păduri jalnică, despletită, desculță, și spinii o rănesc când umblă și se umplu cu sânge zeiesc; iar de strigătele ei ascuțite lungile văi răsună, când cere pe Asiricul ei soț, când chiamă pe junele-i iubit“? (Idem, ibidem).
Al. Odobescu identifică, în Miorița, chiar un cuvânt din greaca veche: ortoman: „Ortoman, fără de a avea în limba română un înțeles precis, se derivă încă de sineși din zicerea elinească: orthos, drept și din cea latină: manus, mână, ceea ce i-ar compune înțelesul drept la mână, și cine e drept la mână e onest, e măestru, e tare, are «oi mai multe, multe și cornute» și „«cai învățați și câini mai bărbați» și trebuie doi «să se vorbească, să se sfătuiască ca să mi-l omoare». Am putea încă împrumuta înțelesul cuvântului elinesc orthomantis, spre a explica zicerea ortoman, prin drept ghicitor, drept prevestitor cunoscător al științei întregi, precum e Theresias ortomantis (Pindar, Nemeea I, v. 92). În orice chip, originea acestui cuvânt ne apropie de Elada“.
B.P. Hasdeu, însă, pornind de la Miorița, găsește termenul într-o baladă dobrogeană, astfel: „Cel viteaz de ortoman / Izbea negrul dobrogean, / și cu pala lui cea nouă / Tăia bălaur în două…“ și explică termenul mai larg: „Ortoman se descompune în orto și man. Man, germanul mann, celticul mon, sanscritul manus și manu, om, ne întâmpină în limba română ca final acolo unde se cere a se da mai multă vigoare fondului expres în prima parte a cuvântului, adecă a face ideea mai bărbată; astfeli din gog, prost, gogoman, și mai prost; din hoț, bandit, hoțoman și mai bandit etc. Același rol joacă în alte vorbe române finalul andru, elenicul andros, din indo-europeul nara = anra cu intercalarea eufonică a lui d întocmai ca în francezul gendre din gener, sanscritul și zendicul nar, celticul nerth, sabinul nero, albanezul nðeri, adecă iarăși om sau bărbat ca și man; bunăoară: flăcăiandru, ce de mai flăcău; copilandru, ce de mai copil etc., iar într-un basm poporan foarte vechi: seteșandru, ce de mai setos; chitaciandru, ce de mai iute; fălcășandru, ce de mai fălcos. Man și andru n-au putut rămânea în graiul nostru decât de la daci, unicul strat primordial peste care se suprapusese imediat elementul latin. Man în cuvintele române compuse fiind o simplă întărire câtă dară să cercetăm valoarea lui orto, în care se coprinde simțul fundamental al vorbei ortoman. Acest orto este cu totul nedependinte de grecul orthos, drept, a căruia formă dorică borthos corespunde arianului vardha, de unde anevoie se poate deduce tema orto, evidamente născută, ca și Olt din Alt, -dintr-un prototip arta. Erodot zice că numele cel antic al perșilor a fost Artaioi și că-n limba lor cuvântul arta însemna ceva mare, megan. Lexicograful Esichiu este și mai explicit: într-un pasagiu el ne spune că vorba arta avea persianește trei înțelesuri: mare, megas; luminos, lampros; viteaz. Într-un alt loc mai adaugă că forma arta însemna la perși „drept“. Mare, luminos, viteaz, drept, iacă dar un bogat grup de accepțiuni ale termenului arta în antica limbă persiană, toate foarte apropiate de ceea ce exprimau dacii prin orto. Rawlinson a adunat din fântâne clasice următorul registru de numi proprii medo-persice coprinzând cuvântul arta, pe cari nu i-a fost greu a le explica cu ajutorul limbei zendice: Artabardes, din arta și bardes, celebru: foarte celebru; Artabarzanes, din arta și berez, strălucit: foarte strălucit; Artachaeus, din arta și hakhá, amic: foarte amical; Artapatas, din arta și paiti, domn: mare domn; Artasyras, din arta și sura, soare: luminos soare; Artaxerxes, din arta și khșatra, rege: mare rege; Artochmes, din arta și takhma, tare: foarte tare etc. În limba zendică arta ne apare sub formele colaterale: areta, ceva perfect; aretha, lege; ereta, înalt; erethé, dreptate; erethwa, adevărat etc. Cuvântul arethamant, drept, legal, reproduce până și partea finală din al nostru ortoman, pe care-l regăsim de asemenea în numele propriu persian Artamenes. (…) Am mai putea menționa pe modernul persian ard, voinic. Toate acestea ne readuc la «ortomanul» român. Orto, primitivamente arta, implicând ideea fundamentală de ceva bun, drept și viteaz totodată, adecă un complex ce s-ar putea traduce prin «voinic», finalul man vine de mai întărește această noțiune, astfeli că ortoman vrea să zică: foarte voinic“.
Rezonând în logica filologico-istorică a lui Al. Odobescu ori B.P. Hasdeu, putem aduce completări interesante – dar cu aceeași observație a primului dintre ei: „porniți pe întinsul câmp al acestor asemuiri, mai mult de cugetări decât de cuvinte“. De pildă, printre generalii ar-matei persane care au luptat cu grecii la Salamina, Eschil îi amintește pe Artafrenes / Artafernes și Artames. În privința lui Al. Odobescu, pentru măicuța bătrână cu brâul de lână se potrivește mai bine portretul reginei Atossa, mama regelui persan Xerxes: aceasta este numită, de același Eschil „batyzōnōn anassa“, „regină încinsă cu un brâu strâns, care-i adâncește talia“. Și tânărul ciobănel are trupul tras ca prin inel, iar H. Sanielevici identifică motivul tot în Orientul apropiat, de unde consideră că a circulat, prin frigieni, și la traci.
Putem să continuăm excursul bibliografic privind antichitățile Mioriței. Vom constata că majoritatea covârșitoare a comentatorilor vorbesc de ciobanul mioritic ca zeu. Între ei, H. Sanielevici, în ar–ticolul citat din Adevărul literar și artistic din 1931 se referă mai pe larg la omorul – ritual al lui Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Nergal, Șiva, Osiris etc. La geți, acest zeu se numea Zamolxis. În concluzie, „fiindcă omul jertfit anual întruchipa zeul și-i purta numele, putem afirma că eroul Mioriței era un Zamolxis“. Practica jertfei ritualice se regăsea, într-adevăr, în religia tracilor, vezi Herodot: „La fiecare patru ani aruncă sorții și întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sortul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate ne-voile lor“. Luptătorul era azvârlit în sus și lăsat să cadă în vârfurile a trei sulițe. „Războinicii geți nu se temeau de -moarte. Probabil, Zamolxis le propovăduise nemurirea sufletului celui ucis în luptă…“.
În sensul antichităților Mioriței regăsite mai ales la filologi (Odobescu, Hasdeu), în observațiile ce urmează nu do–rim decât să lărgim sfera surselor discutând moartea ciobanului mioritic din perspectiva motivului „mortului neîngropat“ (Iliada, Eschil, Sofocle). Iată, mai întâi, așa-zisul testament al ciobanului mioritic: el este precedat, în balada cunoscută (V. Alecsandri) de două propoziții condiționale: prima „De ești năzdrăvană“, iar cea de-a doua, „Și de-o fi să mor“. Această a doua condiție se regăsește dezvoltată și separat în poezia populară, în versuri ironice de tipul: „Și de-o fi și-o fi să mor / Nici la toamnă nu mă-nsor,/ Nici la toamnă, nici la vară / Să bag fetele în boală“, unde resimțim, în tiparul din primul vers, sensul „chiar dacă“, întărit de repetarea verbului la viitor: chiar dacă, în ultimă instanță dacă, să zicem că, va fi să mor.
Sunt, așadar, două cortine groase în Miorița, pe care ciobanul le dă la o parte ca să-și mărturisească nu sentimentul morții, ci dorința de a se împlini un ritual anumit la moartea sa. Ar putea fi vorba de ceea ce numim îndeobște realitate virtuală, dar este mai mult decât atât: este o dorință a unui ritual ce trebuie executat oricând și oricum se va produce moartea. Argumentarea este foarte strânsă mai departe: „Și de-o fi să mor / În câmp cu mohor“. Găsim, aici, a treia condiție: dacă ești năzdrăvană, dacă voi muri și dacă lucrul se va petrece/întâmpla într-un câmp cu mohor. Oaia năzdrăvană își cheamă stăpânul „la negru zăvoi“, ca pentru a se putea apăra; el nu refuză chemarea, dar pune ipotetic problema aflării morții proprii în câmp deschis. Este ca și cum ar completa: da, vin acum în zăvoi, între arbori, dar nu pot sta tot timpul numai aici, ca să mă apăr, se poate întâmpla să mă prindă moartea într-un loc deschis: este, în fond, a patra reverberare a acelui „de-o fi“, o altă condiție, așadar.
Despre numele Miorița s-a spus că ar fi Moira (destinul) diminutivat, „moirița“, cu metateza o/i. Oricum ar fi, trebuie amintit: ce e drept, ea știe acum ce se va petrece mai târziu, dar ce știe ea, în amănunt? Că cei doi ciobani se vor întâlni, se vor vorbi și vor cădea de acord. Ei încă nu s-au întâlnit, încă nu au gândul comun al omorului, poate că fiecare separat nu are acest gând nici pentru sine: ea știe ce vor gândi, înainte ca ei să gândească. Aceasta este condiția preursitei, nu a ursitei: ursita este urzeala, punerea la cale a faptei, întinderea ițelor la războiul de țesut; preursita este gândul de dinainte, planul, proiectul. Miorița știe, așadar, ceea ce nu știu încă ciobanii cei doi că vor gândi; este mai mult decât destin aici, este predestinare, fatalitate cum s-ar putea de-numi, adică o calitate independentă de voința cuiva.
Nu trebuie lăsată la o parte condiția mortului neîngropat din Iliada ori din tragedia grecească (ciclul theban, la Eschil și mai ales la Sofocle). Amintim că la Homer mânia zeului Apollon face că sufletele mari de eroi sunt aruncate cu miile în Hades, iar trupurile rămân pradă la câini și tot felul de păsări – iar în tragedie, unde Creon interzice îngroparea lui Polynice (care a adus mari nenorociri Thebei prin războiul ridicat împotriva ei), Antigona, sora lui Polynice, merge până la sacrificiul de sine ca să-l îngroape totuși. Decretul lui Creon este ferm la Sofocle: Eteocles care a apărat Theba să fie îngropat – dar fratele său, care a venit cu armată străină să-și nimicească cetatea, nu: nimeni „Să n-aibă lacrimi pentru el! Și zdrumicat / Să-i fie stârvul lui de păsări și de câini“. Expresia se reia, iar spre finalul piesei, Tirezias are acea viziune cu păsările și câinii sfâșiind trup omenesc în loc de resturi din jertfa animală rânduită zeilor, fapt ce-i scârbește și pe zei încât nu mai primesc jertfe: „Sunt pline-altarele și vetrele zeești / De păsări și de câini care sfâșie-n hăbuci / Ăst stârv al bietului fecior al lui Oedip…“. Situația, ipotetică (pentru că Antigona își va înmormânta, până la urmă, fratele), din viziunea lui Tirezias se reverberează la toate altarele din Theba. Această stare de lucruri vrea s-o îndrepte Antigona – care spune, oarecum ca-n Miorița, că moartea va fi nunta ei. În fond, din punctul ei de vedere, câinii din spatele stânii și păsările lăutari sunt doar starea normală, firească, a lucrurilor: nu-l sfâșie pe mort, asistă și așteaptă sacrifricii în cinstea lui.
În Miorița trebuie observat, apoi, că mohorul este o vegetație specială. Sunt ierburi ce cresc printre sămănături (porumb, cartofi) și care în timpul verii sunt fragede, suculente, se numesc costree, sunt foarte bine mâncate de animale (se smulg sau se seceră de printre coceni ori vrejuri și se dau la vaci, porci, păsări). Toamna, însă, cocenii de porumb se taie, iar această costree, rămasă fără sprijin de umbră, îmbătrânește repede, se cheamă mohor și este ca o iarbă neagră pe care târziu, după muncile agricole grele, gospodarul abia dacă o mai cosește, ca nutreț de rezervă, pentru animalele mai puțin pretențioase (capre, oi, cai). Frunzele de mohor au la început pete ruginii, apoi sunt roșii sângerii. Câmpul de mohor din Miorița este indicație clară de anotimp – toamna târziu – și de loc – pe foste sămănături, în teren cultivat, îngrijit; nu într-o poiană din munți, de pildă ci, iarăși: la câmp, în zonă locuită. Să mai spunem că mohorul nu se află, desigur, în zăvoi – dar să adăugăm neapărat că, fiind înalt, poate ascunde orice, chiar și hoituri de animale ori trup de om ucis. În eventualitatea morții în mohor, trupul ciobanului trebuie căutat – și iarăși regăsim, aici, o condiție: și de voi fi găsit. Așadar, tu, oiță, de ești năzdrăvană, adică de știi unde vor comite ei crima, să-i obligi să mă aducă la ritualul îngropării. În fond, nici nu e nevoie să fie o crimă: de-o fi să mor în câmp de mohor poate însemna orice fel de moarte (trăsnet, moarte din senin, atac de animale sălbatice etc.), accentul cade pe mohorul ce „îngroapă“ prost trupul.
În contextul stabilirii timpului și locului morții ipotetice, este cu totul necesar să facem legătura cu dorința ciobanului: „Pe mini să mă-ngroape / Aicea pe-aproape, / În dosul stânii / Să-mi aud cânii“. El vrea, așadar, să fie adus din câmpie la deal, la stână, la zăvoi – să nu fie îngropat jos, la șes, între comunitățile de oameni, de agricultori.
Trebuie să ne întrebăm, în acest caz, ce înseamnă, cu referire la celelalte oi: „Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge“? Are în vedere o răzbunare a oilor? – Dar sunt cele mai blânde animale, ele merg de bunăvoie la tăiere, din punctul de vedere al jertfei pentru hrană sunt, oarecum, peștii uscatului – pentru că nimeni nu pune problema morții peștilor înainte de a fi mâncați, destinația lor pentru hrană este naturală, cerească chiar. Noi credem că aici, în acest punct, se regăsește cel mai apăsat condiția de zeu a ciobanului mioritic. Lacrămile de sânge sunt chiar jertfa de sânge: oile se vor sacrifica, își vor lăsa fluidul venelor la altar, pentru zeul lor. Se știe că în antichitate zeilor li se aduceau sacrificii animale din turmele consacrate lor, templele aveau asemenea turme -protejate din care doritorii alegeau exemplare de jertfă. Tovarășii lui Ulise, în Odiseea, fură boi din turma consacrată lui Apollon – și sunt apoi pedepsiți de mânia zeului: „Dar tot la urmă nu putu pe-aceia / Să-i mântuie, oricât se străduise,/ Pieriră din păcatul lor cu toții / C-au lăcomit a ospăta, netoții, / Din boii sacri-ai Soarelui, și acesta / Deșert făcu întorsul lor acasă“. Animalele de jertfă sunt consacrate din naștere zeului lor, hrănite și crescute pentru el – fac, oarecum, parte din ființa lui, iar prin sacrificiu nu fac altceva decât să treacă în el. Observația noastră trebuie pusă în legătură cu cele două anunțuri pe care le face (le transmite) ciobanul: unul către mioarele lui – și celălalt către mama lui.
Către oi: „Iar tu de omor / să nu le spui lor; / să le spui curat / că m’am însurat / c’o mândră crăiasă / a lumii mireasă / că la nunta mea / a căzut o stea…/ Soarele și luna /mi-au ținut cununa; / brazi și păltinași / i’am avut nuntași; / preoți munții mari, / păsări lăutari, / păsărele mii / și stele făclii“. Aceasta este condiția lui de zeu în cosmos.
Către mama lui, însă: „Tu, miorița mea, / să te’nduri de ea / și să-i spui curat / că m’am însurat / c’o fată de crai, / pe-o gură de rai! / Iar la cea măicuță / Să nu-i spui drăguță / Că la nunta mea / A căzut o stea…“.
Ele, oile, nu trebuie să știe de omor – iar ea, măicuța bătrână, nu trebuie să știe nici de omor, nici de integrarea în cosmos, ci doar de nunta sacră la gura lui, pe-o gură de rai. Vorba curată („să le spui curat“; „și să-i spui curat“) este una limpede, fără complicații simbolice: măicuța lui trebuie să știe doar că el a plecat în lume și și-a găsit un rost lumesc după un noroc mare; ele, în schimb, trebuie să știe, la fel de curat, în limbaj simbolic însă, că s-a legat în adâncul cosmosului cu Moartea (în chip de Persefona, poate), că este între zei, și anume zeul care și-a construit altarul cu ajutorul oamenilor. În rezumat, Miorița ne spune, dacă urmărim mesajul prin continuarea antichităților ce le conține, că omul, în caz de moarte, poate deveni zeu sau erou (semizeu); că acest om primește cu bucurie trecerea știind că lasă în urmă amintirea vie a sa: un altar în jurul căruia se oferă, după un ritual ce devine firesc cum este natura, firea însăși, jerte. Credem că în felul acesta Miorița ar putea fi datată înaintea creștinismului, care a înlocuit, cum se știe, jertfa animală cu prinosul vegetal (colivă etc.).
Pentru continuare: ultimele două metope de pe Columna lui Traian.
N. Georgescu – profesor universitar
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
