O doamnă profesoară de limba română din Onești, cu o bo­gată activitate didactică și publicistică a postat recent pe o rețea de socializare un text în care mărturisea, cu oarecare uimire, că a descoperit printre fișele dumneaei mai vechi subiecte date la o teză semestrială cu mai mult de un deceniu în urmă. Uimirea, căci a existat o anume uimire, venea din faptul că subiectele formulate atunci erau surprinzător de laborioase. Se adresau, observa domnia sa, unor elevi studioși.

Și o vreme o anume dilemă a tulburat-o. Descoperise cu acest prilej un fapt, care, trăit zi de zi și an de an, a putut trece adesea neobservat: că în acești mai mult de zece ani, cu toate sinuozitățile și ezitările ei firești, școala și-a schimbat mult înfățișarea, dacă nu chiar foarte mult. În bine, în rău?! …iată întrebarea. Am putea spu­ne că mai tot ce vine din viitor nu poate fi rău. Și totuși! Ea însăși ca profesoară s-a schimbat, și, aidoma ei, mii de profesori. Exigențele de odinioară s-au resetat, au devenit altele sub imperiul unor comandamente adesea superfi­ciale. S-a ajuns până acolo încât peste 70% dintre elevi să aibă, anul trecut școlar, (pentru a se obține burse!!!) medii de promovare de la 8,50 în sus!…

A fost nevoie, prin urmare, de o nouă viziune în educație: de o educație marcată de dialog, de transformarea elevului dintr-un factor mai mult sau mai puțin pasiv într-unul activ, un elev care are „opinia lui“, un elev-partener. Dar nu așa au stat lucrurile, într-o bună măsură, și înainte? Să lăsăm însă răspunsul la întrebare pe altă dată!…

Așadar, doamna profesoară a trebuit să se schimbe ea însăși. S-a schimbat și vede o mulțime de lucruri cu alți ochi. Inclusiv cum ar trebui să arate tezele în școala de azi, a căror pondere oricum a scăzut în media semestrială a elevilor.

Postarea nu se oprește însă doar la această reflecție dată de schimbarea nu­­mită reformă (au fost elaborate alte programe, mai „subțirele“, s-a conturat un alt tip de evaluare, însuși statutul disciplinei în economia curriculumului a de­venit mai evident marcat de pragmatism, de întărirea funcției comunicaționale a disciplinei. Chiar locul ei în aria curriculară a devenit mai flexibil, chiar mai pu­­țin important. Și totul dintr-o nevoie de a apropia disciplina limba și literatura română de lumea reală, de a motiva altfel elevii.

Prezentând un experiment didactic, realizat cu contribuția substanțială a elevilor (ceea ce, evident a „marginalizat“ din start discursul profesorului – magister dixit), profesoara din Onești, aflată către finalul unei cariere didactice pline de pasiune, se arată încântată de reușită. Ceea ce a impresionat-o a fost „dis­cursul“ elevilor, ideile vehiculate, dialogul viu care a însoțit „experimentul“. (În paranteză fie spus însă, în astfel de experimente există riscul ca elevii să vină cu opinii neargumentate, iar dialogul să nu „înainteze“, să nu câștige în substanță. Am vă­­zut în cariera mea destule lecții aparent dinamice, „participative“, pline de „în opinia mea“, „opinie“ care face parte dintr-un fel de „părerologie“ pe care școala, examenele, o cultivă din păcate cu osârdie, fără ca aceste „opinii“ să fie condiționate /însoțite/ întotdeauna de argumente temeinice; argumente care nu pot fi găsite decât în textul literar, atunci când obiectul lecției îl constituie într-adevăr un text literar.)

Închizând această paranteză, am reținut și ideea că Ion – fiindcă dezbaterea avea ca obiect romanul lui Liviu Rebreanu – personajul în discuție, tre­buia să se însoare cu Florica nu cu Ana, idee care venea evident din afara romanului, din lumea reală adică, cu care ei, elevii, făceau analogie. Mentalul contemporan scotea romanul din contextul cultural și istoric și-l „contemporaneiza“. Sigur, se poate ajunge până la urmă chiar și mai departe, cu rescrierea de fi­­naluri de exemplu, în numele unui cititor imaginativ, sau chiar la rescrierea unor părți ale romanului, numai că ro­manul lui Rebreanu e o adevărată „epopee“ tocmai prin determinările sociale care condiționează personajul, prin contextul istoric, prin valorizarea unui mo­­del de umanitate care a existat. A trata această realitate a romanului cu oarecare ușurință presupune în cele din urmă o lectură superficială a textului, o aco­modare „didactică“ perversă, eludarea unei dimensiuni esențiale a scrierii. A spune, eventual, că romanul nu place, fiindcă Ion decide să se însoare cu Ana, și fiindcă ne așteptăm să citim doar ro­mane „ușurele“, netragice, presupune o neînțelegere a ceea ce personajul și lu­­mea din care face parte ascunde: o teribilă și conflictuală patimă pentru pă­mânt. Că personajul pare a se elibera în partea a doua a romanului de această patimă e altă problemă și face parte din conflictul în evoluție al scrierii.

Adrian Costache – profesor

Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022