Dacă vrei să ajungi la Colegiul Naţional Nicolae Titulescu din Pucioasa, pornind dinspre centrul oraşului vei vedea mai întâi pe aceeaşi parte a străzii un gimnaziu cochet, a cărui curte plină de pomi fructiferi te face să te opreşti. E vorba de Gimnaziul Elena Donici Cantacuzino. Gândul te trimite nostalgic la grădinile de odinioară ale şcolilor din care un domn Trandafir sau un Anonim lua o pară sau un măr şi o oferea vizitatorului. În faţa porţii Colegiului eşti un pic derutat, fiindcă, parcă fără voia ta, mintea compară cele două curţi, iar cea a Colegiului pare neîngrijită. Dar nu acest detaliu este important, ci faptul că unitatea de învăţământ este una dintre primele 5-10 colegii ale judeţului Dâmboviţa. Aşa se spune, cel puţin.
 Directoarea Colegiului este profesoara Victoria Voicu. Cu domnia sa intenţionăm să purtăm un dialog despre ce a pierdut şi ce a câştigat şcoala românească în ultimii ani. De fapt, gândul şi speranţa noastră sunt acelea că în provincie lucrurile sunt cumva mai aşezate şi adesea perspectiva este mai lucidă şi mai interesantă.
O întrebăm mai întâi ce specialitate are şi ne spune că este profesoară de matematică. După o scurtă introducere, convenim să vorbim despre ce s-a schimbat în şcoala de azi, despre ce are ea specific, adică despre modul în care un profesor cu vechime vede dinamica ultimelor decenii. Deşi doamna directoare nu pare a avea prea mult timp, enumeră totuşi rapid ce a câştigat şcoala preuniversitară în ultimele decade. Ne spune că azi, în genere, şcolile arată altfel, că au devenit spaţii mult mai primitoare decât odinioară (aici am spune că până şi cromatica zidurilor contează, fiindcă cei mai mulţi ne amintim cum arătau vechile şcoli, cu brâurile cu vopsea închisă la culoare, de un metru de la podea, pentru a nu se murdări pereţii!).
Dar mai ales, ne spune doamna profesoară, mentalitatea profesorilor s-a schimbat, au o altă atitudine faţă de şcoală, faţă de elev în general. A dispărut rigiditatea, ni se precizează, comunicarea cu elevul este mai directă. Nu ştiu dacă şi mai autentică, mă gândesc eu, în vreme ce ascult argumentele care vorbesc despre o nouă imagine a educaţiei, în care relaţia profesor–elev e mai destinsă, uneori poate prea destinsă. În context, evoc o anume atitudine de profesor cool, iar doamna directoare e dispusă să accepte şi stiluri profesorale mai puţin conformiste. Când discutăm însă despre „stil“ în general şi de unde ar trebui să-şi însuşească elevul anume convenţii, lucrurile devin mai puţin clare.
Colegiul N. Titulescu este o şcoală aşezată, temeinică, fără mari probleme de disciplină, deşi probleme cu absenţele există aici ca şi în alte locuri. Aşa se face că, înainte de recenta vacanţă, în ultima săptămână cursurile au suferit modificări. Mai ales la elevii din clasele a XI-a şi a XII-a. Asta poate şi fiindcă, ne spune directoarea Colegiului, regulamentul îi permite elevului care are 18 ani să părăsească când vrea spaţiul şcolii, încât în cazul lor lucrurile sunt destul de încurcate. Aici intervin eu şi spun că, dincolo de ce spune regulamentul, există sau ar trebui să existe o relaţie între fervenţa elevului şi performanţa lui şcolară. Cum stau lucrurile la N. Titulescu? Promovabilitatea la acest Colegiu este de peste 90%, iar cazurile de corigenţă sunt rare. Cu alte cuvinte, totul pare a fi în ordine. Întreb dacă promovabilitatea e „reală“, dacă ea acoperă cu adevărat realitatea cunoştinţelor. Sigur, e o întrebare „provocatoare“. Doamna directoare evită iniţial un răspuns, după care ne spune că, în cele din urmă, responsabilitatea este a profesorilor şi că domnia sa e mulţumită de această realitate. În acelaşi timp însă, recunoaşte că, din păcate, interesul şi motivaţia elevilor pentru învăţătură au scăzut, în raport cu o perioadă mai veche, poate şi din cauza condiţiei sociale modeste a majorităţii părinţilor. E o contradicţie aici, remarc eu, totul arată mai bine, spaţiul şcolar, atmosfera şcolii, profesorii înşişi, dar calitatea învăţării nu pare a fi crescut, ci dimpotrivă.
Observaţia e primită fără comentarii. Continuăm dialogul şi încet-încet deduc din spusele conducătoarei Colegiului preocuparea domniei sale pentru imagine. Îmi vorbeşte despre rezultatele la olimpiadă, dar eu spun că acestea sunt mai ales expresia unui efort personal, că, în opinia mea, ceea ce contează într-o şcoală este performanţa marii mase de elevi, nivelul real al acestora. În acelaşi timp, nu pot nega însă că trăim, în fond, într-o lume în care imaginea contează. Poate de aceea, surprinzător sau nu, când o rog să mă ajute să aplicăm un chestionar unei clase de elevi, directoarea Colegiului îmi spune că nu este momentul acum. Nu întreb când este momentul, pentru că probabil ar fi dificil să stabilim o altă dată în care elevii înşişi să se poată exprima.
Aşa că lucrurile rămân în ceea ce s-ar putea numi „coadă de peşte“, fiindcă doamna directoare îmi aminteşte precipitat că e foarte ocupată şi că dialogul nostru nu mai poate continua. O las aşadar pe conlocutoarea mea să-şi rezolve problemele şi, coborând, fac una sau două fotografii în holul liceului, dar, curios, tocmai atunci lucrurile dau cumva în clocot; cineva de la secretariat m-a văzut făcând fotografii, s-a dat rapid un telefon, iar secretara şcolii mi-a comunicat mesajul directoarei: nu am voie să fac fotografii. Însă eu chiar eram impresionat de un panou mare de la intrare cu fel de fel de proiecte şi preocupări ale Colegiului. Eram preocupat de imagine!
La Şcoala Gimnazială Mihai Viteazul dialoghez cu Alina Pincovici, director adjunct. E şi aceasta o şcoală cu performanţe. Tema este aceeaşi: cum vede un profesor cu experienţă didactică substanţială şcoala de azi. Doamna Pincovici îmi vorbeşte de ceea ce i se pare important, de „punctele tari“ ale ultimilor ani: preocuparea pentru schimbare/adaptare a educaţiei la o nouă realitate, aspectul şcolilor (Gimnaziul Mihai Viteazul arată foarte bine!), investiţiile făcute în aceşti ani.
Şcoala Gimnazială Mihai Viteazul are rezultate foarte bune, copiii sunt destul de motivaţi pentru studiu, iar profesorii sunt exigenţi, riguroşi chiar, există o anume atmosferă care presupune punctualitate, respectul regulii. Am întrebat dacă în săptămâna dinainte de vacanţă orele au fost făcute, iar interlocutoarea e oarecum surprinsă de întrebare. E adevărat, vineri a fost un program ceva mai scurt pentru elevii de după-amiază. În continuare, laudă faptul că în ultimii ani s-a investit şi în formarea cadrelor didactice, laudă Primăria pentru că are grijă ca proiectele pe care le desfăşoară să aibă în vedere şi şcolile din Pucioasa. Are însă nelinişti privind formarea elevilor, fiindcă familia pare azi dezinteresată de această dimensiune a personalităţii umane. Pornim, ne spune Alina Pincovici, de la un nivel foarte scăzut al educaţiei primare, adică al deprinderilor însuşite de elevi în familie. Cu alte cuvinte, am zice noi, de la absenţa celor 6,5 ani de acasă, câţi or mai fi şi dacă or mai fi. Această dimensiune a educaţiei parentale pare a fi în mare criză. Educaţia morală, comportamentală a intrat într-un con de umbră evident. Părinţii cred că e suficient pentru un copil să aibă un televizor, o tabletă, eventual un computer şi lasă totul pe seama tehnologiei. E foarte greu, adaugă, să determini un elev să-i ceară altuia iertare pentru un comportament nepotrivit.
Mă gândesc că imaginea descrisă e îngrijorătoare, dar reală. Şcoala în ansamblul ei este azi asaltată de un mediu exterior agresiv, vulgar adesea, care-şi exportă „valorile“ în spaţiul şcolii. Rolul şcolii, îmi spune Alina Pincovici, este, de aceea, foarte dificil azi, în condiţiile în care libertatea prost înţeleasă a creat atâtea distorsiuni.
Dialoguri în provincie… Dialoguri care-mi spun că suferinţele şi câştigurile şcolii de azi sunt cam aceleaşi peste tot. Dar se pare că ceea ce-i îngrijorează pe acei oameni dedicaţi cu adevărat meseriei de profesor este că, dincolo de câştiguri, de schimbări benefice de mentalitate şi abordări, ceva se pierde fără drept de apel, pe fondul unei preocupări excesive pentru aşa-zisa performanţă intelectuală şi standardizare. Se pierde acea dimensiune umană a dialogului între profesor şi elev, căci ei, elevii, chipurile din bănci, au frecvent şi alte nevoi şi alte probleme, la care dintr-un motiv sau altul educatorul nu mai ajunge. Deoarece chiar schimbarea lui, a educatorului, a adus cu sine un gen de abordare „tehnică“ a conceptului educaţiei, ceea ce, în ciuda aparenţelor, a făcut să se instituie o falsă şi convenţională comunicare între educat şi educator.
Imaginea a devenit adesea, şi pentru educator, mai importantă decât realitatea însăşi.
Adrian Costache